Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Talent de iconoclast de Sorin Lavric

Cînd încheia Dincolo de bine și rău, în 1885, Nietzsche avea 41 de ani. Îl despărțeau patru ani de colapsul minții și 15 pînă la moarte. Cum nu bănuia prin ce încercări avea să treacă, își privea cu încredere viitorul, în care vedea o pîrtie lungă, ca o buclă ascendentă, în cursul căreia visa să le dea nemților numai lovituri de „dezmorțire“: cărți explozive ale căror idei trebuiau neapărat să le scoată din cap gărgăunii. În plus, vîrsta matură i se simțea în ton. Renunțase la stridența de pamflet din Considerațiile inactuale, acele sulițe sarcastice cu care tînărul de 30 de ani își persifla semenii, dar mai ales se lepădase de mania exaltată a parabolelor din Așa grăit-a Zarathustra, unde vezi cum o fermecătoare limbă germană e pusă în slujba unor episoade stranii, cu tîlc de oracol: întîmplări bizare, ridicate la rang de pericopă, cărora autorul le imprimă un sens alegoric, cel mai adesea forțat, și asta numai din dorința de a aduce pe lume o nouă religie, al cărei profet, Zarathustra, avea să-i mîntuiască pe germani de plăgile morale cu care tradiția îi împovărase.
Atîta doar că nemților nu le ardea de Zarathustra: victorioși asupra francezilor, prusacii urmăreau cu venerație umbra coifului lui Bismarck, a cărui obsesie unificatoare dăduse în câțiva ani roade concrete. Mai rămînea de făcut unificarea dialectelor într-o limbă oficială a cărei uzanță să se impună în toate landurile, sarcina căzînd pe umerii lui Konrad Duden, filologul care avea să alcătuiască primul dicționar de ortografie fonetică a limbii germane. Era o epocă de apogeu, cu Ranke și Mommsen rescriind istoria germanilor spre a justifica, ca o culminare firească, formarea celui de-al II-lea Reich.
Și totuși, pe acest fundal de creștere optimistă, cu Hegel și Goethe înmormîntați ca niște moaște legendare, din țărîna cărora urma să se ridice noul ev german, pe acest fundal aveau să apară semnele unei adînci crize a spiritului: Feuerbach publică în 1841 Esența creștinismului, dînd ateismului o subtilă proptea speculativă, Marx publică în 1847 Manifestul Partidului Comunist, o ațîțare concisă la revolta plebei internaționale, iar în contrapondere, Arthur Gobineau publică în 1853 Eseul despre inegalitatea raselor umane. Mai tînăr cu 30 de ani decît Gobineau, Nietzsche se va forma într-o crevasă filologică a cărei emulație părea să-l protejeze de schimbul de toxine pe care tabăra anarhiștilor socialiști, din jurul lui Bakunin și Engels, o schimba cu tabăra aristocraților arieni, din jurul lui Dühring și Treitschke. În realitate, tînărul filolog va fi atît de impregnat de clocotul epocii încît va sfîrși prin a fi exponentul ei genial. Așa se explică de ce Nietzsche, ucigașul valorilor, anarhistul total, cîrtitorul suprem și iconoclastul teribil, e produsul unei încleștări care nu numai că l-a precedat, dar avea să-i supraviețuiască cel puțin un secol. Nebunia nu a făcut decît să-i împingă pînă la pragul surescitării un mănunchi de idei pe care le luase din epocă.
Lapidar descris, volumul Dincolo de bine și rău e un amestec de Gobineau, Feuerbach și Schopenhauer: de la primul Nietzsche va lua împărțirea în rase inferioare și rase superioare, de la al doilea diatriba ateistă împotriva creștinismului, de la al treilea folosirea voinței ca pîrghie unică în explicarea vieții. Și peste toate o germanofobie incurabilă, a cărei origine trebuie căutată în dezamăgirile pe care tînărul le încasase în mijlocul teutonilor: neputința de a profesa din cauza bolii, stricarea reputației de filolog în urma polemicii cu Willamowitz- Moellendorf, insuccesul la femei și izolarea crescîndă pe măsura ce maladia se agrava. Oricum, felul cum îi descrie pe nemți e în opoziție crîncenă cu ditirambii pe care Stewart Chamberlain, ginerele lui Wagner, pe care Nietzsche în cunoscuse în anturajul compozitorului, îi va presara în Fundamentele secolului al XIX-lea (1899), unde postulează superioritatea de rasă a popoarelor nordice și nevoia unei religii de sorginte occidentală.
Concepția lui Nietzsche e răspicat maniheistă: pe lume există două categorii de oameni, cei născuți să poruncească și cei hărăziți să asculte. Cei tari și cei slabi. În unii voința zboară nestăvilit, în alții se tîrîie jalnic. Șansa de a fi vultur sau ghinionul de a fi lighioană nu depinde de cultură, de relații sau de liberul arbitru. Nu tu alegi dacă ești slab sau tare, ci stofa pe care ai primit-o de la părinți. Ai rasă dominatoare, viața îți va fi un urcuș eroic pe care îl vei privi cu ochi de aristocrat. Ai rasă pipernicită, viața îți va fi făgaș servil menit fericirii altora, la care vei privi cu invidie înveninată. Ierarhia aceasta dă naștere la două tipuri de morală: morala stăpînului, ale cărei virtuți sunt încrederea în sine, curajul, înclinația spre război, disprețul față de plebe, spiritul concurenței, cruzimea față de inferiori și devoțiunea față de cei de același rang; de cealaltă parte, morala sclavilor, avînd ca virtuți mila, umilința, viclenia, lașitatea, ajutorarea celor năpăstuiți, altruismul și pacea.
Drama, spune Nietzsche, e că astăzi (sfîrșitul secolului al XIX-lea), din cauza încrucișării neamurilor (turba gentium a lui Schelling) morala sclavilor se întinde ca o pecingine peste Europa, cu rezultate pe care pînă și orbii le văd: împămîntenirea creștinismului (între timp lucrurile s-au mai schimbat) și apariția socialismului, a cărui optică egalitaristă turtește pînă la anulare ierahia inițială: rasa dominatoare a celor tari se pomenește corcită cu gloata cea proastă a celor debili. Și astfel apare gustul democratic al spiritelor nivelatoare: „Două sunt șlagărele și doctrinele lor cele mai apreciate, ele se numesc «egalitate în drepturi» și «compasiunea pentru toți cei ce suferă» – și suferința însăși e concepută de ei ca ceva ce trebuie desființat.“ (p. 79) Nu vă sună cunoscut?
A doua dramă e că între cele două morale nu există pori de comunicare, viziunea fiecăreia fiind cu totul diferită. Viața, în esența ei, înseamnă acaparare, cucerire, exploatare, cruzime, voință de putere – într-un cuvînt poruncă, numai că toate aceste trăsături sunt trecute sub tăcere de morala sclavilor, ceea ce n-ar fi de plîns dacă optica servilă n-ar sfîrși prin a o extermina pe cea nobilă, cum se întîmpla pe vremea lui Nietzsche și cum, de altminteri, se întîmplă și acum. Așa se explică apetitul modern pentru noțiuni precum „progres“, „libertate“, „cauzalitate“, „compasiune“, „iubirea aproapelui“, „confort“ „sens“, Dumnezeu, „eu“, „muncă“, toate fiind ficțiuni pe care spiritul plebeu le născocește spre a-și minți conștiința, al cărei glas îi amintește în fiecare noapte cît e de slab.
Se ivește însă o întrebare: de ce rasa dominatoare, dacă e atît de puternică, se lasă asuprită de gloata celor slabi? Nietzsche răspunde fără echivoc: din cauza debilizării treptate la care cei tari sunt supuși sub influența doctrinelor egalitariste. Astăzi am răspunde: din cauza a două războaie mondiale. Și atunci, singurul leac e apariția unui tip de om lucid, supraomul, care să fie imun la confortul emasculat pe care spiritul gregar îl făgăduiește întregii omeniri.
Cît despre femeie, mi-e și teamă să reproduc nuanțele lui Nietzsche. Ele sunt atît de tăioase încît e foarte probabil ca într-un deceniu, dacă flagelul corectitudinii politice va continua, pasajele cu pricina să fie cenzurate. Dacă o dulceață bucolică precum Aripile vîntului a devenit un roman inavuabil în SUA, dacă inocentele povești pentru copii ale lui Astrid Lindgren au fost cenzurate în Suedia, atunci Dincolo de bine și rău va fi interpretat ca o impardonabilă instigare la misoginie. Dar să gustăm un pic din maliția cu care Nietzsche crapă icoana femeii. În optica neamțului, principala însușire pe care femeia, această „pisică periculoasă“ (p. 187), a dobîndit-o de-a lungul istoriei e frica de bărbat, teama respectuoasă față de el, sentiment care echivalează cu recunoașterea superiorității lui. Cînd această teamă dispare, femeia dă semne de emancipare, care nu e nimic altceva decît începutul degenerării ei: pierderea pudorii și creșterea ambiției de a domina ființa masculină. „Arogîndu-și în felul acesta drepturi noi, tinzînd să «domine» și scriindu-și pe toate steagurile «progresul femeii», are loc, se vede cu înspăimîntătoare claritate, procesul opus: femeia regresează. De la Revoluția franceză încoace, rolul femeii în Europa a scăzut, în măsura în care i-au sporit drepturile și pretențiile.“ (p. 185)
Mă întreb ce ar spune Nietzsche dacă, ridicînd capacul sicriului, ar vedea cota obligatorie pe care pisicile periculoase au căpătat-o în felia politică, mediatică și de divertisment. Dacă nu l-ați citit pe iconoclast, grăbiți-vă. S-ar putea să nu-l mai găsiți decît în ediții cenzurate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara