Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Tabloide sau cărţi? de Mihail Gălăţanu


De cînd cu criza, editurile par să fi găsit o scuză: scoatem cărţi proaste fiindcă, nene, e criză. Se crizează piaţa. în realitate, cărţile proaste sînt cărţi proaste şi atît. Nu sînt cărţi de criză. Cărţi proaste de criză? Şi, eventual, cărţi (tot proaste) în afara crizei. Sau "cărţi de vreme bună"? Editorii par să se chinuie în a drege busuiocul cu ce apucă.

Şi, mă rog, ce vor ei, editorii? Vor să cucerească piaţa cu te-miri-şi-mai-nimica. Ba cu sfaturi pentru femei, cu siropuri idioate, şerbeturi horror, uite-aşa trece viaţa. Sau, de cealaltă parte, thriller-uri de doi bani, peltite rău. Lasă, însă, că nici cu autorii români nu mi-e ruşine: de când au început să scoată cărţi pe banii lor, tot românu-i scriitor. Tot românu' se şi vede (străvede?) auctore. Scriiptor de vagoane, pă vreme dă zăduf. Aştept să se schimbe, totuşi, ceva: şi, de pildă, cărţile bune să fie tratate drept cărţi bune. Să nu ne mai entuziasmăm după cărţile proaste-bâtă, dar fudule, hardcovere care nu merită să fie hardcovere etc. Şi editorii grosieri să mai bage mâna în buzunar şi să facă promovarea adecvată unei cărţi, că bani au. Vor, însă, ca să dea lovitura aşa, din senin. Vor să facă profit de la sine. Să nu dea nici măcar cărţile de la protocol, se zgârcesc la toate. Din calculul hârtiei, este clar că un autor român ar putea să ia, fără mari probleme, un onorariu de 12-14% lejer. Asta, evident, dacă s-ar vinde cărţile. Chiar şi în condiţiile în care o carte nu se smulge din mână, un 10% tot ar trebui să fie cifra de referinţă. Dar să abandonăm cifrele, nu care cumva să părem chiar mai meschini decât sîntem. Pornisem, de fapt, de la alt lucru: că piaţa de carte românească este pe dos faţă de anii '60-'90. Este invadată de subproduse, de produse subculturale din afară. De pe piaţa străină, editori isterici şi disperaţi, patroni, împreună cu armata lor de consilieri de două parale, aleargă după copyright-uri care nu au nimic: nici prestigiu, nici notorietate, nici şanse să fie best-seller-uri pe piaţa românească. Sînt mercantili, fără să fie şi eficienţi. Iar (in)succesul lor este previzibil. De mult nu mai avem o piaţă naţională de carte. Avem, mai degrabă, mai multe circuite care se închid regional. Dacă intri într-o librărie din Arad sau Cluj, vei vedea cu totul alte cărţi decât în Bucureşti. Sigur, se mai află două-trei edituri cu acoperire/ difuzare naţională, care încearcă, de bine sau de rău, să mai ţină steagul sus. Dar mi-a fost dat, cu oarece timp în urmă, să intru într-o librărie din Timişoara. Surpriza a fost maximă, pentru că nu regăseam aceleaşi titluri din Capitală. Aveam impresia stranie că mă aflu în altă ţară, că trăiesc într-o povestire terifiantă a la Stephen King, o mutaţie. Sînt un cetitor-mutant. De parcă aş fi fost, undeva, în Basarabia, unde timpul a luat, între timp, alt curs. Alte edituri. Alte nume pe copertă. Alte cărţi, alte titluri, alte coperţi, altă lume. Şi, totuşi, încă eram în imperiul limbii române. Deşi mi se părea că am emigrat, am plecat în bejenie. Cultura naţională nu poate fi doar reuniunea unor enclave. Trebuie ceva (mai mult) care să o ţie laolaltă, un spirit, un ferment, un spiriduş chiar. Sîntem, mai curînd, banchize ale unei culturi. Şi nici măcar nu sînt sigur că blocurile de gheaţă aparţin unei mari culturi. Dar asta e o altă tărăşenie. Revin la ce spuneam: titluri proaste. Cărţi scoase parcă din inerţie, că tot trebuie să scoatem ceva, fără să ne bucure, fără să fie un eveniment, mai mult industrie, hai să bifăm că am mai scos ceva, poate se vinde (dar poate nu!, vine cealaltă voce, cea a lui gică-perfect-contra!), încercăm marea cu degetul, ceva bani trebuie să vie, poate din subvenţii, poate de la ambasada X, care mai sprijină promovarea unei valori naţionale... Cărţi scoase cu trudă sau fără, dar, neîndoios, fără dragoste. Cărţi fără Dumnezeu. Fără Dumnezeu între paginile lor. Cărţi cusute şi încropite din citate, fără nimic original înăuntru. Sau cărţi faţă de care cele mai deşănţate emisiuni, cele mai ieftine telenovele, ar păli. Şi rămâne să respire întrebarea: de ce atâtea cărţi îmbibate de spirit tabloidizant? Pentru că, da, pare comod. Pentru că e comod să scoţi cărţi care nu ajung nicăieri, nu te iau de niciunde şi te lasă acolo unde ai fost. Şi de ce ne-am mira, la urma urmei, dacă viaţa noastră, ea-însăşi, nu presa, nu mass-media, asta a ajuns: un tabloid. Iubim tabloidic. Ne uităm la meciuri măsluite în tabloidul unui campionat lamentabil. Trăim într-o cultură de tip tabloid, dacă acest barbarism poate exista. Trăim într-un tabloid. Sîntem băgaţi, în el, cu totul, cu botul. Cultura noastră, a celor mai mulţi, este decupată dintr-un tabloid. Idealul nostru s-a modificat şi el. Este un ideal uşor, suav, de vară. Idealul nostru este unul light. Fără grăsimi, dulciuri, nicotină, alcool. Dar şi fără patimă. Nimic nu ne clădeşte pe dinăuntru, fiindcă, nu-i aşa, încrîncenarea noastră ar fi desuetă... Trăim o epocă foarte fancy, trendy, cool, on-line. Dar şi trăirea noastră, şi simţirea noastră sînt din ce în ce mai off-line. Cultura a rămas aşa, doar ca un head-line. E, mai mult, cultură de consum. Citim şi noi ceea ce se cumpără. Cărţile fundamentale de poezie, cele ale autorilor străini, traduşi arareori în România, au ajuns cît se poate de rare. Nu avem ediţii cu adevărat ample, reprezentative din Dylan Thomas, Ted Hughes, Sylvia Plath, Denise Levertov, Philip Larkin, Allen Ginsberg - şi sînt doar cîteva, foarte puţine nume, care mi-au venit, pur şi simplu, acum în minte (din spaţiul anglo-saxon). Dar, bine, putem să înţelegem văduvirea poeziei. Însă, dincolo de asta, mai grav e că nu stăm noi bine în matca noastră. Ultima perioadă vizează o rupere brutală de tradiţie, tradiţie pe care, fatalmente, va trebui să o recuperăm, cumva, pe o pantă a buclei noastre. Chiar dacă noutatea a dat buzna în casele şi în sufletele noastre, undeva, pe un traiect, am pierdut ceva din lumea noastră primordială. Nu ne rămîne decît să ne întoarcem pentru a (o) recupera. Ca pe web, interfaţa noastră se află în disoluţie. Lumea noastră interioară se destramă, tocmai din cauza facilului pe care l-am acceptat să ne inunde, aşa că, mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să ne întoarcem, ca să o ţesem la loc. Poate mai diafană. Poate, încă, mai reuşind să adăugăm ceva vrajă. Pentru că, tocmai la capitolul vrajă am rămas mult în urmă. Viaţa noastră s-a desvrăjit.