Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Surprize, surprize de Nicolae Manolescu

Supratitlul cronicii mele nu e greșit: începând de săptămâna aceasta, o dată pe lună sau de câte ori voi simți nevoia, cronica mea va fi politică, nu literară. Reiau, de fapt, o idee mai veche: aceea a articolelor din pagina a doua a României literare de la începutul anilor 1990, pe care le-am strâns într-o carte, Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea, prefațată de Vladimir Tismăneanu. Am renunțat la rubrică odată cu intrarea în politică, din motive de incompatibilitate. Acum, cincisprezece ani după ce am renunțat la politică, m-am gândit că astfel de comentarii nu pot lipsi dintr-o publicație culturală. E vorba de analize, uneori polemice, nu însă de pamflete. Nu vreau să-i concurez, oricum n-am nici o șansă, dat fiind rating-ul disproporționat, pe Banciu de la B1, pe Pătraru de la TVR 1, de la DG 24 și, din nou, de la TVR 1, nici de la Realitatea TV, pe Oreste, fiul fostei mele studente și apoi colegă de catedră, Ioana Lipovan-Teodorescu, devotată editoare a operei lui Radu Stanca. Și, cu atât mai puțin, pe Mircea Mihăieș, care, tot în România literară, cu un deceniu în urmă, ținea o strălucită rubrică de pamflet politic, pe care însă trebuia s-o monitorizez (cum se zice acum) cu mare atenție, ca să evităm probleme în justiție, într-o epocă în care calomnia nu fusese dezincriminată penal. (Aveam o înțelegere cu Mihăieș: dacă îi „cenzuram” sau îi scoteam două articole la rând, mă lăsa baltă; așa că aveam grijă s-o fac, sigur, numai când era cazul, bilunar sau și mai rar, fiindcă îl doream în continuare colaborator; iar el se păzea să încalce acest calendar, fiindcă, presupun, dorea să rămână colaborator). Cronica mea politică nu vrea să se ocupe de politică decât în perspectiva politicului. Spre deosebire de alte limbi, româna posedă acest dublet, ceea ce ne permite să scriem despre politică, fără partizanat, la nivel de idei, nu de practici, cu alte cuvinte, cuviincios și netendențios.
Cât privește titlul cronicii mele, el nu are nicio legătură cu binecunoscuta emisiune TV de pe vremuri: o dată, pentru că nu e vorba de surprize plăcute, ci din contra; a doua oară, pentru că melodramatismului moral al emisiunii cu pricina îi ia locul în cronica mea tragicomedia politică. Mai este o precizare de făcut: surprizele nu sunt, de fapt, surprize, nici măcar pentru cei care le produc, darămite pentru cei care le constată. Chiar dacă ele se răsfață în spațiul media ca broaștele în mâlul lacului. Orăcăind, orăcăind.
Sunt atât de multe și de frecvente, încât nu le pot așeza într-o ordine de importanță, nici chiar cronologică: până când apare cronica, altele noi-nouțe se cer în față, iar cele abia petrecute sunt deja expirate. Recunosc că uitasem că despre politică trebuie să scrii cu o clipă înainte de eveniment, dacă ții la surpriză; o clipă după, nu mai e nicio surpriză. Făcându-mi temele, ca întotdeauna din vreme și ca să pot pleca în vacanță, am expediat la redacție o primă cronică politică în care vorbeam despre minunăția ca un partid creditat cu peste 45% din voturi să-și demită propriul guvern după nicio jumătate de an. Era nu numai o surpriză, dar și o premieră absolută, cel puțin în România postdecembristă. Astăzi gestul nu mai surprinde pe nimeni. Cetățeanul se întreabă, cel mult, dacă PSD își mai poate permite luxul să-l demită și pe cel de-al doilea premier și în ce interval de guvernare. Nici dacă lucrul se va întâmpla, nu sunt convins că va mai constitui o surpriză. Cu toate acestea și în ciuda perisabilității politicului și a comentariului politic, voi schița totuși profilul câtorva gesturi politice actuale (luna septembrie, ziua 4), în speranța că vor mai fi considerate surprize la apariția cronicii de față (luna septembrie, ziua 15). Adică, peste ceva mai mult de o săptămână de când scriu a treia (da, a treia!) versiune a acestei cronici.
Ministrului Educației și premierului le-a cășunat pe manualele școlare. Unul le vrea unice și tipărite exclusiv de Editura Didactică și Pedagogică, singura existentă înainte de 1989, celălalt consideră inutilă tipărirea unor manuale noi, de istorie, de exemplu, fiindcă, vezi Doamne, ce o să conțină ele nou referitor la Ștefan cel Mare, câtă vreme marele domnitor n-a mai purtat niciun război din secolul XVI încoace. În ce-l privește pe ministru, care greșește numele liceului la care a învățat (sic!) și se exprimă românește ca un analfabet, nu e vorba de nicio surpriză. Este totuși una, dacă ne referim la premier, de la care ne așteptam să nu confunde istoria ca suită de evenimente cu istoriografia ca disciplină. Nu e o surpriză nici că ministrul nu distinge manualele de auxiliare și că afirmă senin că ministerul le plătește și pe unele și pe altele. Dar poate fi o surpriză că premierul vrea să pedepsească băncile, fiindcă a plătit el însuși un comision mai mare decât dobânda. Să nu se fi gândit că discreditarea băncilor nu reprezintă o politică într-o economie de piață? Nu e o surpriză nici că omul numărul doi în stat, care ar fi fost cândva dascăl (cel puțin, așa zice el, fără a preciza când, unde și cât), afirmă de la înălțimea iresponsabilității sale că n-ar avea sens mărirea salariilor dascălilor, de vreme ce nu stau în școală opt ore pe zi ca tot bugetarul. Dar este una că ministrul Muncii recunoaște că salariile vor crește de la anul nu cu 25%, ci cu 4%, cum calculaseră sindicatele. Surpriză devenită totuși nesurpriză în clipa în care recunoașterea nu atrage nicio consecință: minciuna nu mai are demult picioare scurte. Cu Pilonul II de Pensii, altă surpriză-nesurpriză: când, la instalare, imberbul financiar ministru al Finanțelor declara ritos că se umblă la Pilon, el era urgent contrazis de șefii lui de partid și de guvern; după câteva luni, umblătura cu pricina e din nou actuală; cel care o dezminte e ministrul Economiei pe un post de TV; cei care o confirmă sunt cei care o dezmințiseră înainte, dar într-un mod care se cheamă în româna populară a umbla cu fofârlica; cică Pilonul nu se naționalizează, dar scad contribuțiile persoanelor care doresc să- și suplimenteze pensiile, cu alte cuvinte scad pensiile acestora; calculul cu pricina seamănă cu acela al fascinantei italieniste, care e ministru al Muncii, conform căruia mărirea cu 25 % a brutului salarial îi avantajează pe salariați, deși se aleg cu doar 3,8% spor, și nu statul însuși, care, mărind brutul, încasează impozite mai mari. Surpriza nu constă atât în a lăsa pe mâna unor nepricepuți realizarea mărețului program al PSD din decembrie 2016, ci în a continua să lăudăm un program schimbat radical de două ori, care nu mai e tot acela din campania electorală. Că Dragnea et comp vorbesc despre program ca și cum ar fi unul și același, aceasta nu e o surpriză, dar că jurnaliști la care ne uităm cu gura căscată, unii de mirare, alții din prostie vorbesc, asta, da, surpriză în toată regula.
Nu mai e nicio surpriză faptul că ne ducem la vale, nici pentru guvernanți, care caută peste tot bani ca să-și țină promisiunile, nici pentru noi, care vedem cum cresc prețurile și cum banii se duc, nu pe investiții, ci pe salarii și pensii, nu pe proiecte de dezvoltare, ci pe capriciile primarilor sau ale președinților de CJ. Dar rămâne o surpriză că oameni pe care îi credeam mintoși garantează într-o veselie în media această stare de lucruri. Singura consolare este că se vor prăbuși într-un oprobriu general înaintea amărâților de noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara