Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Supravieţuirea prin cultură a indienilor quechua de Simona Dăncilă


Indienii quechua constituie la ora actuală cel mai important grup de indigeni din America (aprox. 12 milioane de membri) şi provin din populaţia dominantă a vechiului Imperiu Peru, considerându-se, pe bună dreptate, "rădăcinile Americii". În ciuda scindării artificiale impuse de graniţele oficiale ale statelor în care sunt răspândiţi (în principal în Bolivia, Ecuador, Peru), care a determinat delimitarea a aproximativ 11 dialecte uşor diferite ale acestei limbi străvechi, cultura şi civilizaţia quechua au o extraordinară continuitate şi vitalitate datorate puternicului fundament ancestral. Cuvântul "quichua" înseamnă "cei care vorbesc corect", cu referire la in­dienii din triburi mai mici care vorbeau alte limbi. Acest grai străvechi este considerat vehicul unic al unor experienţe spirituale intraductibile. Una din zicalele preferate ale quechuanilor este: "să ne salvăm cultura, căci şi ea, la rîndul ei, ne va salva". Vechile credinţe şi tradiţii ale acestei populaţii cu istorie zbu­ciumată s-au menţinut, ca prin minune, aproape intacte şi încă mai există "povestitori" care transmit mai departe nucleul oralităţii. Tinerii scriitori, deşi cunosc spaniola, îşi respectă şi îşi iubesc limba maternă care pentru ei este "patrie intimă şi inviolabilă".

Inti Illay Raymi Cartouche, antropolog şi scriitor, este un adevărat Saraguro (populaţie de indigeni quechua din Ecuador) şi s-a născut, după cum singur mărturiseşe, în copaie de lemn. Crede în Pachamama (mama pământului şi a cosmosului, a Totalităţii Vieţii), în energia lui Apus (pământul înalt din platourile andine) şi în Inti Tayta (Tatăl Soarelui), iar pentru el a scrie în limba quechua echivalează cu a fi în relaţie directă cu Runa, fiinţa lui indigenă care conţine spiritul celor vii şi al celor morţi reuniţi, de a rămâne conectat la Shungu - inima tuturor lucrurilor. "Prin poezie îmi limpezesc sufletul şi deschid noi chakinanes (cărări) ale sensibilităţii. Străbunii sunt prezenţi aici şi acum, pretutindeni, nu sunt în trecut, ci ne călăuzesc întot­deauna, îi port în inimă", spune el.


Căi

Pe aceste căi ale nopţii merg oglindindu-mă în
întuneric,
cei ce mă privesc sunt doar bucăţi din mine care
mi-au scăpat
drumuri întortocheate mă duc în corpul singurătăţii,
zăpada îmi acoperă gândurile.


Atunci îmi amintesc toate săruturile care au rămas
agăţate în beznă, fără stăpân plutind pe străzi, vreun
preot tânăr
le binecuvântează, merg aşa încovoiat deasupra
nopţii pline,
pline de săruturi privind cum toate aceste săruturi
tremurând
se îndepărtează de mine căutând pereţi şi ziduri
virgine lângă care
să se odihnească şi unde să se ofilească în noapte,
spionând dacă nu cumva
vreo gură neatentă dă voie să i se fure
un pic de căldură.


Şi înnebunesc când aceste sărutări
se aşează din nou ca nişte păsări călătoare întoarse
pe chipul meu.


Inimă

Mi-a plecat inima
era încă vie, încă însetată să bată drumurile
pacea ei e dansul nesfârşit
de inimă care trece dintr-un piept într-altul
şi care nu mai are sânge
a rămas pe pavaj, a supt-o parcul pe toată
paiaţa din tabloul natural
fetiţa care şi-a pierdut chibriturile
pictorul deşerturilor
cea care e amantă de vineri până duminică
fiii care au venit în burtă pe neaşteptate,
noaptea care nu s-a terminat niciodată
sărutul care a căzut de pe buze
fericirea artificială care acoperă oraşul
muzica sfâşiată a dormitoarelor
drumurile care au rămas pictate pe picioarele
bronzate
dansul Marimba, care a dansat singur,
ponchourile care s-au ţesut fără fire
chitara care te iubeşte mereu
filmele îndrăzneţe şi neruşinate de duminică
viaţa care a luat-o un picuţ înainte
celelalte inimi care s-au rezemat una de alta
îmbrăţişările de sub felinerul stins
cafenelele care incendiază silueta
hohotele de plâns care nu varsă lacrimi
supărarea de a nu mai vedea soarele
nici luna făcută din dragoste
tristeţea că un drum pleacă de sub ochii tăi
furia şi necazul stomacului
privirea goală a curţii
toate m-au consumat şi mă bucur
că nu mai am inimă
şi că ea umblă liberă prin mare.


În viaţa de apoi

voi avea timp să merg mai încet
pe toate căile lumii
să trăiesc mai lent toate dimineţile astea grăbite
voi conversa în toate limbile
şi totuşi voi mai asculta şi păsările
voi simţi iubirea în toate iubirile
totul... in the next life.


Elmer Arturo Arana Mesias s-a născut la Huamanga, a absolvit cursuri de literatură la Universidad Nacional de San Cristobal, a obţinut premii naţionale şi a fost inclus în antologia iberoamericană "Inmortales del siglo XXI". Membru în jurii literare, a fondat în 2007 Institutul peruan Lingvistic-Literar. Publică în ziarul La Calle, în revistele culturale Azmelugar şi Contralmuro şi în buletinul Rutas ineditas. În articolul său Panoramă asupra literaturii contemporane din Ayacucho, afirmă printre altele: "E neapărată nevoie să scriem în limba quechua, să menţionăm acel puca picante specific, câmpiile (pampas) din Ayacucho, căsoaiele coloniale, îndrăzneţii şi vitejii războinici morochucos, să păstrăm un ton melancolic şi o durere vallejană (referire la cel mai important poet pe­ruan, Cesar Vallejo) ca să producem literatură? Da, dar asta nu e tot, nu e obligatoriu. Problema e să ne identificăm cu momentul istoric pe care-l trăim. Timpurile în care Ayacuho era un ţinut liniştit cu uliţe pietruite mărginite de retama (mătură) şi cabuya (soi de agavă) unde răsunau numai cântece tradiţionale, unde se bea chicha de jora (rachiu de porumb) şi era venerat molles (copac specific zonei Ayacucho, folosit de trecători ca adăpost când plouă, de mame ca remediu natural şi care pentru poeţi simbolizează ceea ce e autentic, forţa şi rezistenţa indigenă), unde ne era dor de gesturile eroice ale lui Ventura Ccalamaqui, Maria Parado de Bellido, Andres Avelino Caceres, s-au schimbat vertiginos ca urmare a dezvoltării mediilor de comunicaţie şi mai ales din cauza emigrării. ş...ţ Contează acum numai ceea ce este prozaic, brutal, erotic, obscen. Retorica a devenit plictisitoare, ornamentele lingvistice subtile nu mai ajută exprimarea, ci o îngreunează. Lucrurile se spun exact aşa cum sunt."


Omul înălţimilor

Trăiesc aici, la înălţime, plin de nisip şi de
singurătate
zilele mele sunt un du-te-vino de vieţi, drumuri,
cartofi prăjiţi
şi ofrande. Casa mea e o bucată de carton cu molii şi gunoi.
Fără metafore. Goală ca o oală fără orez la ora prânzului.
Jos trăiesc ceilalţi cu luminile lor de neon, cu
cimentul lor aglomerat
şi haine care nu cunosc acest nisip, nici ceaţa asta
care mă asfixiază.
Soarele îmi goneşte câmpiile, flacăra lui îmi pârleşte crustele,
aprinde mirosul de băutură ieftină şi aerul tare e ca o lupă:
măreşte gândurile, le adânceşte, le face monstruoase.
Noaptea sunt un rege cu imperiul scufundat în
tenebre,
cobor în câmpie ca un războinic mitic, cuţitele mele
retează
vântul şi desişurile negre, damele ţipă şi fug
precipitat căutând
strălucire, dar obscuritatea ţine cu mine. Smulg vise,
ruinez trecători,
distrug amante şi devorez mese copioase, distrug
râsetele şi luna.
Nimic nu mă poate opri când noaptea mă vomită pe
străzi ca animal
preistoric, ca bestie scăpată care desprinde viscerele.
Nimic nu mă poate
mutila când invadez pavajul, când muşc brusc
mâinile străinilor care
poate m-au hrănit şi mă balansez pe nişte sori
care-mi caută umbra.
Atârn de cuţit ca de un fir ondulatoriu în timp ce
Cahacalon îmi spune:
"vânt" şi mă îndeamnă să fiu din nou ca ieri, dar eu
prefer momentul.
Şi soarele, duşmanul viselor, mă anulează iar, mă
dezbracă pe asfalt
obligându-mă să mă întorc la pământurile mele, să
mă ascund în negură
cu ruşinea pe umeri în timp ce ziua se alimentează
din înălţime,
din înălţimea mea. Şi dintr-o dată nu mă mai înţelegi.
Va trebui să sui
la mine şi apoi vom vorbi lângă o sobă mică şi nu vei
mai fi doar un nume
care-mi răsună în minte ca un cuţit pe asfalt.


Vânturi de munte

Am sosit la tine ca pasăre dezorientată care a uitat
punctele cardinale
şi cozile aspre ale vântului în ramurile tale îndoite
sub greutatea crepusculului.
Purtam penele roşii de deşert şi îmi crescuseră
ghearele de altădată şi chiar
am ciripit fals ca să-ţi atrag atenţia. Pentru tine am
uitat de ploaie, de ger,
zilele opace sunt străbătute de strălucirea unui
moment luminos de demult.
Am migrat spre tine şi am găsit o creangă goală unde
să-mi odihnesc spasmele.
Acum mă biciuieşti ca o salcie tomnatică şi aripile
tale verzi de huarango mă
bat pe spate şi-mi amintesc că nu eşti creangă pentru
o astfel de pasăre şi că
nu trebuie să mai cânt între frunzele tale reci, ci să
cad în zigzaguri amare.
Rădăcinile tale îmi scurtează sângele şi îţi tragi seva
veninoasă din alte
pământuri îngheţate şi pustii, rudimentar adormite.