Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Suportabila răceală a vieții de Gabriel Coşoveanu

Printre cele mai mari provocări pentru un ficționar, dintotdeauna, a fost și a rămas să scrie proză realistă, mai ales pe fondul prejudecății perene că astfel de proiect ar echivala cu derularea concretă, dacă se poate, a celor trăite, cu o plauzibilă culoare a cronotopului ales. Altfel spus, ar conta, în speță, să deții o oglindă acurată și să ai forța să o plimbi de-a lungul unui drum, indiferent de oferta estetică a rutei. Pactul cu asemenea tip de scriitură se dovedește mult mai problematic, și este meritul lui Cornel Nistea că, alegându-și calea mimesis-ului, reușește să convingă prin câteva mărci stilistice deloc de neglijat valoric: fraza scurtă, percutantă, uneori moromețian-enigmatică, dialogul alert, mai ales în versiunea aceluia între surzi, suspendarea, behavioristă, a oricărui comentariu din off, fără a afecta logica ansamblului epic.
Intrarea bruscă în situație este o invariantă, efectul „precipitării” fiind solicitat, oricum, de întinderea scurtă a textelor, însă aparent anodinul incipit se regăsește modulat, uneori întors pe dos, dar fără scheme gen deus ex machina, în secvențele finale. Mai mult, un termen-pivot, plasat, de regulă, chiar în titluri, conduce lectura fără a-i avaria, prin apăsare didactică sau explicitare de simboluri, „morala”. Este cazul secvenței liminare, Manechinul, unde soțul trecut bine de prima tinerețe – aspect recurent în volum – se oprește, lângă soția stânjenită de faptul că obstrucționau circulația, spre a admira felul în care o fată îmbracă un manechin dintr-o vitrină cu multă „drăgălășenie”. În nici patru pagini, dintr-un dialog fără prea multe puncte de intersecție (asta pare o regulă semantică și un impuls polemic al cărții în ansamblu, țintind, subreptice, spre spectrul reificării ființei), deducem o dublă dramă, cu atât mai cruntă cu cât se exprimă difuz retoric, partea leului revenind celor nespuse. Femeia agasată îi reproșează partenerului gesturile sale publice nepotrivite în raport cu frăgezimea unei picolițe, spre pildă: „Mă mir că nu te-ai și prezentat cum o faci de obicei: Scriitorul cutare, premiat recent de Academie...”.
Comportamentele literaților apar în prim-plan, dar fără vreun strop de insistență iritantă, ci cu o difuză ironie, în mai multe proze. Dintr-una (E-hei, să vorbești singur...) culegem o minipledoarie pentru stilul de viață al artistului: „Într-adevăr, chiar dacă eu sunt scriitor, nu prea mă simt singur, am familie, comunic cu ea, dar mai ales comunic zilnic cu personajele pe care le creez, eu însumi devenind uneori personaj, și nu o dată mi s-a întâmplat să râd, cu hohote, de ceea ce inventez când scriu. Numai că, în ultima vreme, o aud uneori pe soția mea întrebându-mă din cealaltă cameră, când scriu sau mă uit la un meci de fotbal: - Hei, cu cine te cerți?, de ce-ai strigat așa?”. Alteori, povestașul sesizează, venind, pedestru (în toate sensurile), dinspre piață, un individ care-și amenajase, grație locuirii la parterul unui bloc, un minuscul colț de grădină, de ajuns cât să stea pe un butuc la o măsuță joasă, pentru a savura, debranșat de la decibelii străzii, cafeaua fiartă în ibricul de cupru și pentru a medita câteva ore. Cuprins de nostalgie, de mirare, ca și de o prea-omenească undă de invidie, nebăgat în seamă de solitarul cu pricina (preocupat să planteze un pui de tei lângă tufele de trandafiri și de regina nopții), trecătorul exclamă în gând: „Nenorocitule, speri tu să trăiești să crească teiul tău mare, să înflorească și să scuture peste tine și masa ta de scris puzderie de floare?...” (Grădina lui de vară).
Dar timbrul general este ambiguu, fără parti-pris-uri în legătură cu breasla, dovadă o bucată (Geniul) redactată în siaj caragialesc, unde aflăm, ca într-un lanț al slăbiciunilor, de autoingerinț a morală prezentă în mintea unor profesioniști față de progenitura netalentată și, de fapt, sociopată, a unui om străin de cultură, dar săritor la nevoie, doctor ginecolog fiind. Micul geniu, decavat, fără studii, fără serviciu, tocător asiduu de bani parentali, e lăudat cu ocazia lansării volumului său de versuri, la Ateneu, cu diverse trimiteri oblice la Eminescu. Parcursul beizadelei e comparat cu al poetului național pe temeiuri de o ilaritate etanșă, pe tronsonul nefericirii erotice, al dificultăților cu slujba și, desigur, al unei instabilități de fond care nu avea cum să-l recomande drept model existențial. O universitară de prestigiu îl informează pe părintele vag culturalizat, siderat să afle că evident ratatul Goe e „unul dintre mizerabiliștii care știu ce vor”. Se adaugă: „Nu vă dați seama de câtă independență fizică și creatoare e în stare fiul dumneavoastră?... – Păi, mai că-mi dau seama, numai că... Ei, doar nici Eminescu în timpul vieții...”.
Gustul autorului pentru umorul abia ghicibil îi recomandă finețea constitutivă și validează, de fapt, o anumită pudoare în fața unor realități care au toate datele pentru a stârni revolta. Din această categorie fac parte câteva relatări sprijinite, în speță, tot pe amorsa dialogică, despre modalități politicianiste actuale (De ce tăcerile, Godaci de Crăciun, Vacanță parlamentară). Unele subiecte (deportarea în Bărăgan, rezistența anticomunistă din munți), reconstruite tot din replici ale unor protagoniști „naivi”, empirici sau chiar foști torționari, duc spre vinovății prescrise, cum ar veni, dar incavate, inerțial, în mentalul românului de astăzi, degrabă iertătoriu, pe fondul predispoziției la amnezie, generate, în principiu, de alcool și lipsă de instruire. Explicitările carnavalești, vecine cu ductus-ul teatrului absurdului, completează impresia de panopticum a unei umanități, altminteri, lesne recognoscibilă, neșarjată defel. Comerțul chestionabil de pe litoral îl face pe un protagonist să împrumute expresia unui vânzător, excedat, la rândui, de corupția generalizată: totul se poate comenta sub genericul Sodoma și Gomora, în schița omonimă. În alt loc, tribulațiile amorale (copii concepuți cu eleve seraliste), ale unui energumen, elaborate în fraze ce amintesc, teribil, de formulistica obedientă de partid unic, sunt puse pe seama babiloniei ce macină toate moravurile, de care, pasă-mi-te, nu ai cum să te ferești (Vă rog să mă scuzați, vă doresc tot binele din lume...).
Dincolo de anumite dezvoltări sensibile, dar tot expurgate de picuri sentimentaloizi (Ochii albaștri ai femeii, pe tema savantului deresponzabilizat în ordine umană, lovit de boală, care se stinge fără să realizeze că sora medicală de tip înger păzitor îi fusese amantă, pe vremuri, și fără să-i dea seama că băiatul ei, aflat în proximitate, tot ca să ajute, cu pregătirea sa, îi era fiu), destule texte sunt centrate pe relația tensionată din cuplu, reprezentativă fiind, probabil, narațiunea care dă titlul opului, unde un ins împăciuitor tot aude, de la consoartă, vorbe suave precum Să te duci dracului, idiot ce ești!, Handicapatule, continuând să se gândească la o lume mai bună, cu lecturi renuvelate din Platon, Kant etc. Femeia de tip Cătălină sau Dalilă, cu infidelități și hoții iertate tot misticoid-absurdist, revine în Fuga nevestei sau Bun de însurătoare.
Ieri a fost duminică se poate pune, fără temeri, pe un raft de elită, prin știința de a întocmi diablerii „blânde”, din franjuri cotidiene imediat perceptibile, prin discreția auctorială, și, cu deosebire, prin asumarea unui ton egal cu sine, „alb”, absolut credibil și în situaționări puțin demne de crezare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara