Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Evocări:
Suntem încă în anul Noica de Corina Jiva


Dacă a existat un moment în care am simţit nevoia să-l cunosc, dacă am reuşit acest lucru, dacă perioada de apropiere, de întîlniri, discuţii, corespondenţe numără 12 ani (1975-1987), dacă sunt singura femeie amintită în Jurnalul de idei (anul 1991), atunci pot împărtăşi cititorilor cîte ceva din ce am strâns în "lada mea de zestre".

Doi au fost cei ce mi-au vorbit mai mult de Noica: Nikolaus Hochscheidt de la Editura Univers, care răspundea de traducerile din limba germană, secţie la care traduceam şi eu în mod curent, şi Paul Schuster Stein, în acei ani consilier expert la Consiliul Legislativ, cunoscător temeinic al multor teme filosofice. Aşadar, într-o zi, Noica şi Paul Schuster Stein stabilesc să se vadă la un prînz la Capşa. Eu îl rog pe Paul să mă ia şi pe mine la acel prînz şi astfel l-am cunoscut pe Noica. M-am prezentat: germanistă, cu lucrarea de diplomă Studiu introductiv la traducerile în limba română ale lui "Faust", traducătoare la Editura Univers şi gata să mă las prinsă în - pentru mine doar - jocul cu filosofia. Paul, care vorbise despre Noica într-un articol al său, "Filosofia kantiană în România", publicat în revista Volk und Kultur, era un personaj interesant pentru Noica. Paul a fost primul care, preţuindu-l pe Eminescu, a precizat cât a tradus Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Kant (Noica fusese foarte interesat de Kant în timp), anume doar 165 de pagini, dar excelent, dovedind astfel capacitatea subtilă şi extinsă a rostirii româneşti.

Limba, traducerile erau o temă de discuţie care-l pasiona pe Noica şi în care puteam să intervin şi eu cu cîte ceva din "teoria traducerii" şi cu exemple din Faust. Desigur că cei doi vorbeau mult despre Schopenhauer, Fichte şi Hegel, din care D.D. Roşca, profesorul lui Paul Schuster Stein, tradusese 12 din integrala de 18 volume hegeliene. S-a vorbit şi despre De dignitate Europae, la care iarăşi am putut şi eu interveni cu exemple mărunte, dar vii şi semnificative din multiplele mele relaţionări, la Bucureşti sau în străinătate, cu parteneri europeni, eu fiind salariată la Agenţia Română de Impresariat Artistic şi fiind mereu în contact cu artişti sau impresari din diferite ţări. Noica era în căutare de buni traducători din greaca veche şi mai ales din germană, dar şi de traducători din română în germană. Schuster i l-a recomandat pe Scherg.

După ce Noica şi Paul Schuster Stein s-au apropiat şi de Heidegger, Sein und Zeit, de existenţă ca o posibilă continuă devenire, după ce Noica a revenit la preocuparea lui intensă pentru editarea integrală a manuscriselor lui Eminescu pe care-l preţuia enorm, cred că prînzul nostru minunat s-a încheiat cu un gînd fundamental pentru ambii bărbaţi: "Res severa verum gaudium", Paul mi l-a tradus, pe drum, în germană: "die ernsten Sachen geben dir die wahre Freude".

Apoi, Constantin Noica şi Corina Jiva au devenit, treptat, Dinu şi Corina. Asta după ce mă întrebase cum de nu vreau să plec din ţară când am atâtea posibilităţi. L-am lămurit de ce nu mi se potriveşte. Dinu nu vroia ca tinerii să plece din ţară. Mă întreba multe, îl întrebam şi eu multe, fără sfiala neştiutorului, ceea ce i-a făcut plăcere. Cred că asta a însemnat mult în consolidarea relaţiei noastre.

Căuta, în cele mai diverse feluri, să mă stîrnească spre aprofundarea culturii, întru gîndire, fie şi doar ca pregătire a oricărei întîlniri, ca să am ceva anume de împărtăşit. Mă şi înţepa cumva spre a-mi zgîndări ambiţia. Aveam acasă întregul Goethe într-o splendidă ediţie Cotta (1857) şi Dinu aproape mă forţa să studiez Die Farbenlehre, capitol care cuprinde uluitoarele cercetări ale lui Goethe în privinţa culorilor, a luminii. N-am fost în stare să mă apropii decît de vreo 10-12 pagini şi l-am tras eu pe Dinu spre Faust şi multele erori din diferitele traduceri, deşi el credea nestrămutat că totul, sau să zicem 95% e perfect traductibil în româneşte. Era foarte sensibil la redarea sensului unui cuvînt, a unei fraze în dependenţă de întregul context şi ţinea la transpunerea părţii şi a întregului în cea mai firească limbă română. A discutat cu mine mult despre verbul a fi şi substantivul "cuvînt" din primul verset al Evangheliei lui Ioan. Eu eram adepta versiunii germane "Im Anfang war das Wort" ş.a.m.d., iar el îmi explica amănunţit preferinţa lui de atunci pentru "La început a fost rostirea". Ceva mai tîrziu, el a ajuns la "Întru început", dar a păstrat verbul "a fost", adică nu a acceptat deschiderea, devenirea, continuitatea pe care o permitea forma "war", adică "era".

Şi aşa, pornind de la cel mai vechi fragment din Faust tradus în româneşte puţin înainte de 1848, din păcate avînd însuşi titlul greşit "Dracul" pentru "Erdgeist", am trecut în zbor prin Pogor şi Skelitty (1862), doar partea I din Faust, în proză şi cu multe neînţelegeri ale sensurilor unor cuvinte germane, prin Gorun, Iosif Nădejde, Soricu - acesta a fost primul care a îndrăznit să abordeze chiar în versuri partea a II-a din Faust şi, în multe părţi destul de bine -, Laura Dumitrescu (1942), în sfârşit Blaga (1955). Chiar şi aici unde metrica domină sunt destule inadvertenţe de sens. De pildă, două versuri discutate cu Dinu au arătat că Blaga preferă adevărului o edulcorare formală care tinde să ascundă boala psihică a Margaretei pe cînd se afla întemniţată.

Va fi făcut-o oare ca să-şi menajeze contemporanii?

"Meine Mutter die Hur'

Die mich umgebracht hat".

"Rea a fost măicuţa mea,

Ea de drag m-a sugrumat".

Cu cîtă admiraţie şi încîntare îl priveam pe Dinu ascultîndu-mi puţinele soluţii pe care le sugeram pentru ce apăruse pînă în 1955. Oricum, despre Faust voi relata mai încolo cîte ceva din lunga noastră discuţie avută la Păltiniş prin anii 1984-1985.

Fiind de mai multe ori şi în casa mea, şi observînd plăcerea pe care o aveam pentru mobilele mele Biedermeier şi Maria Theresia, m-a dus în casa Malvinei Urşianu şi a lui Paul Anghel spre a-mi modula admiraţia faţă de ce aveam eu. Acolo am întîlnit superbe străvechi piese de mobilier italian. Dinu, cu şarm şi delicateţe, îmi şlefuia discernămîntul. Aşa a făcut şi cînd am vorbit de Brîncuşi, de fapt despre lucrarea Cuminţenia pămîntului. "Este ceva ce poate părea şi urît şi frumos, şi simetric şi asimetric", dar, sublinia Dinu, "aici Brîncuşi dă formă devenirii întru fiinţă", sintagmă pe care o abordase de mai multe ori în discuţiile cu mine şi în primii ani, dar mai ales cînd traduceam eu scrierile marelui dirijor Wilhelm Furtwängler în a cărui gîndire despre muzică şi interpretarea ei întîlneam mulţi termeni cu substrat filosofic.

Una din deplasările mele la Păltiniş am facut-o cu Trabantul meu pe care l-a condus Gabriel Liiceanu. Era prin anii 1975-1976. Dinu era foarte bucuros de vizita pe care i-o făceam. Mi-a rămas în minte respectul şi o anume sfială pe care le manifesta Gabriel în discuţiile cu Noica. Dinu ţinea să afle cît mai multe detalii din şantierul de lucru al lui Gabriel, era mentorul vizibil preocupat ca Gabriel să progreseze în toate cît mai rapid.

La un moment dat s-a abordat o temă ce-l obseda pe Dinu: Institutul de Studii Sud-Est Europene şi aducerea lui Mircea Eliade la conducerea acestuia. Eu - impresarul din mine - interveneam de ori de cîte ori mi se părea că ar fi o chestiune de organizare, ca să se împlinească o idee a lui Dinu, de pildă, legată de proiectul "culelor", al şcolilor în care să se creeze un curent de comunicare şi stimulare reciprocă între participanţii la urcuşul pe panta culturii şi a filosofiei. Acum i-am propus lui Dinu să vorbesc cu Nicolae Dragoş, care-l preţuia sincer pe Noica, să-i aranjeze o întâlnire cu Cornel Burtică, în vremea aceea un personaj mai deschis în a mişca unele proiecte. Ştiu că întîlnirile au avut loc şi cu Dragoş şi cu Burtică. Nu mai ştiu care a fost rezultatul.

Noica era un adevărat magnet. Întruna veneau la Păltiniş, fie şi numai pentru puţine ore cu Noica, oameni cu profesii foarte diferite şi din toate colţurile ţării. Îi sunt recunoscătoare doamnei dr. Lucia Dimitriu şi domnului Andrei Dimitriu că mi-au oferit cîteva dintre fotografiile pe care le-au făcut odată cînd mă aflam şi eu acolo. Am ales, spre publicare, două dintre acestea. Una cu Noica, Andrei Dimitriu şi Vespasian Lungu de la Brăila, pictorul minunaţilor bizoni (care se văd în fundalui fotografiei) de pe scara care ducea spre odaia de nici 9 m2 în vilişoara sărăcuţă şi puţin încălzită cu lemne, unde i se dăduse voie lui Noica să se aşeze. În cealaltă fotografie, alături de Noica stă pictorul "Bizoniei" Vespasian Lungu, doamna prof. Cogălniceanu de la Brăila, eu şi doamna dr. Lucia Dimitriu. În alte poze sunt şi două personalităţi medicale venite de la Timişoara (prof. dr. Lăzărescu) şi Lugoj (dr. Radu Cătănici).

Cînd nu ne întîlneam sau nu vorbeam la telefon mai multă vreme, primeam de la Dinu cîteva rînduri, fie într-o scrisoare sau pe o ilustrată. Acestea, împreună cu două înregistrări pe reportofon ale unor ore de sfătuială cu Dinu, pe cînd finisam traducerea scrierilor despre muzică, sunt de neatins în scrinul din dormitorul casei mele.

Public doar cîteva din dialogurile noastre, rămase pe aceste casete alterate de trecerea anilor. Le-am ales din cele referitoare la Faust. Ce-am rostit fiecare s-a descifrat cu mare greutate şi cu ajutorul doamnei Raluca şi al domnului Marius Brătăşanu, cărora le exprim gratitudinea mea.

Sunt discuţii purtate prin anul 1986 sau primăvara 1987 în cantina-restaurant de la Păltiniş.

Mă întorsesem cu soţul meu, dirijorul Horia Andreescu, de la Schwerin, unde el era o permanenţă încă din anul 1979. Văzusem un spectacol Faust I şi II regizat excelent de Christoph Schroth. Mefisto era interpretat de o femeie fascinantă, Lore Tappe.

Noica nu credea că se poate juca pe o scenă de teatru Faust II. Îi explic regia desfăşurată pe trei planuri în orizontală şi trei planuri în verticală. Noica rămîne la părerea lui. Dar adaugă: "I-ar trebui o scenă vastă, un ecran, cinematografia. Marii creatori au puterea asta profetică de natură să-şi trimită opera spre o tehnică artistică de interpretare care nu poate fi atinsă prin mijloacele epocii în care trăiesc ei. Redarea lui Faust II are necesitatea care a devenit azi un lucru curent: de a ecraniza anumite scene. Mă întreb, cum altfel decît cu un ecran să redai toate figurile acelea mitologice, chiar Mefisto, aşa cum se petrec lucrurile în actul al III-lea. Reuşita ca spectacol o pot înţelege. Dar receptivitatea mesajului lui Faust fără text n-o cred. Un Thales? Gîndirea lui aplecată spre filosofie? Figurile mitologice care reprezintă, în definitiv, mult mai mult decît în realitate, toate avînd cîte o semnificaţie? Faust II nu se poate înţelege fără o lectură atentă"...

"Faust II trece raţiunea mai adîncă pe seama diavolului şi pentru el păstrează doar intelectul. Intelectul se opreşte în faţa iraţionalului, pe cînd raţiunea nu se sperie, ci încearcă să integreze iraţionalul. Intelectul rămîne blocat în faţa paradoxului."

Noica vrea să afle dacă accept ideea că în Faust II Mefisto şi nu Faust conduce totul. Eu răspund evaziv. Îl văd pe Mefisto ca pe un ispititor, un stimulator, dar nu ca pe un iniţiator şi împlinitor de ţeluri.

Eu îl întreb pe Noica ce loc acordă Goethe moralului? Noica: "Nu există morală la autorii mari". Eu rămîn surprinsă. Noica: "Tot ce e moral e modelare... Morala e aproape un dans pe sîrmă, fiindcă la cel mai mic pas greşit te prăbuşeşti."

Trecînd la lumea noastră, Noica spune că etica actuală se prăbuşeşte. Se goneşte după o exactitate goală, lipsită de adevăr.

Tot el spune că i-a plăcut foarte mult preşedintele Federaţiei Internaţionale de Fotbal, într-o situaţie în care se dubita asupra unui offside văzut de un arbitru la campionatul mondial. S-a pus problema ca arbitrajul să se facă cu un computer, dar acel preşedinte a spus că este omenesc să greşeşti şi "să lăsăm fotbalul să rămână o întreprindere umană şi nu controlată de maşini".

Şi în muzică, marele dirijor Furtwängler se opune unei exactităţi neatente la sens şi care nu slujeşte adevărului.

Noica: "Adevărul nu poate fi fără exactitate, pe cînd exactitatea poate fi fără adevăr şi aici intervine mefistofelicul. Lumea lui Goethe e deja lumea secolului XX, care a crezut în exactitate şi păţeşte ce păţeşte. A crezut că poate raţionaliza totul, dar acum, cînd oamenii ştiu că nu ştiu, intră în smerenie."

Eu intervin şi spun că de aici o putem porni şi înspre muzică. Cîntat exact nu înseamnă neapărat bine cîntat.

Noica: "Aş vrea să-l întrebi o dată pe Horia cum îşi explică el că un Bach prost cîntat e totuşi un Bach."

Eu: "Furtwängler consideră şi el că la compozitorii mari structurile sunt atît de limpezi, esenţa este atît de clar conturată, încît nu se poate distruge chiar totul cu o interpretare mediocră. Tot Furtwängler spune că e mult mai la îndemîna interpreţilor să cînte bine un Ceaikowski, un Chopin, dar mult mai greu un Beethoven".

Noica: "Un Eugen Ionescu prost jucat rămîne prost jucat, pe cînd un Shakespeare jucat de amatori e Shakespeare".

Eu: "Crezi cu adevărat asta?"

Noica: "Da, şi de aici primatul regiei din secolul nostru asupra textului, şi asta mă supără".

"În muzică", adaug eu, "şi mie, ca vechi meloman, mi se pare că deseori regia îşi arogă azi o dominanţă în spectacolele de operă, nu numai în cazul celor ale unor compozitori contemporani, lucru care aşază muzica şi sensul libretului într-un total con de umbră şi de neînţelegere".

Noica: "La muzică aştept răspunsul marilor interpreţi, fiindcă simţi altceva acolo. Şi totuşi: chiar şi Beethoven are nevoie de cuvînt, de sens dat prin logos, Wagner are nevoie de tot, de spectacolul total, de o sală, de o scenă specială şi de aceea îmi pare că pierde teren. Pe cînd la Bach n-ai nevoie de figurativ. Cu Beethoven începe decăderea din cer. Pînă atunci muzica ţinea de legendă, totul ţinea de buna strîmbătate a orientării către ceva. Asta am vrut să spun eu şi n-am reuşit destul de bine. Ne trebuie o nouă strîmbătate... Căutăm să substituim ancorarea în cer cu exactitatea... Nebunia crucii trebuie s-o înlocuim tot cu o nebunie. Este destul să o numim nebunia fiinţei. Totul e deşuchiat. Devenirea noastră nu e liniară. Aici e răfuiala mea cu Goethe. Devenirea mea este către fiinţă, este întru fiinţă. Devenirea e o devenire, nu de natură să lase lucrurile acolo unde sunt: Goethe spunea "keimendes Ewigsein"...

Deşi m-am familarizat, mai ales de la dirijorul şi gînditorul Furtwängler, cu ideea devenirii în muzică, sunt tulburată de cele ce am auzit. Ne apropiem şi de Oedipul enescian, de corul antic şi mă simt şi mai tulburată de rezervele lui Noica.

Caut să ne îndreptăm spre artele plastice şi-l întreb pe Noica: "Şi se pare bine reprezentată plastic această idee a devenirii la Brîncuşi, în Coloana infinită"?

Noica: "Da şi ştii de ce? Fiindcă ultimul modul este deschis."

Dinu Noica, atît de doritor de schimbare, de devenirea întru spiritualizare a omului, n-a mai apucat nici schimbarea, iar devenirea întru spiritualizare a omului nu cred că o va întrezări nici generaţia mea şi nici cea care urmează.

Dacă aţi şti cît de puternic credea Noica în zestrea spirituală a ţării acesteia şi în forţa de a menţine "săgeata înspre cer"...