Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Sufletul mărunţit pe un tocător de Ioan Holban

Într-o mărturisire de pe coperta a patra a celei mai recente cărţi de poezie, La pierderea speranţei (Casa de Pariuri Literare, 2012), Nicolae Prelipceanu ne îndeamnă să nu căutăm aici vreo structură de rezistenţă, fără a-şi refuza, însă, „o aparenţă de unitate“ care vine „din constanţa obsesiilor mele şi a celor ce-mi trec prin cap, fie şi întîmplător“.

Asta în viziunea (auto)critică a poetului – un alt fel de captatio benevolentiae –, pentru că, iată, trecînd repede în imaginarul său, vom găsi toate semnele coerenţei tematice şi ale unei ferme structuri de adîncime. Mai întîi, sursa poeziei. Ioanid Romanescu, în ultima sa carte, Noul Adam, tipărită în urmă cu aproape douăzeci de ani, imagina poetul ca pe un „mecanism” al cerului, spunerea sa fiind „sfîntă”, cuvintele venindu-i dintr-o memorie cosmică a tot ceea ce s-a rostit aici, jos, la suprafaţa lutului arghezian; numai Dumnezeu – spunea Ioanid Romanescu – poate să-l folosească pe poetul care dictează ceea ce i se dictează din memoria de sus. Nu altceva crede „subsemnatul Prelipceanu V. Neculai” care declară pe propria răspundere „că tot ce am scris îmi aparţine numai în parte şi atunci cînd/ vă vine să căscaţi/ la auzul/ vederea cuvintelor mele/ că toate cele care vă interesează s-au scurs de undeva din necunoscut/ că în locul meu a scris altcineva/ îmbrăcat în pielea mea cu mîna mea dreaptă mănuşă a lui dreaptă/ stînga mea mănuşa lui stîngă/ inima mea toc pentru inima lui/ ochii mei transplant de la el integral cu cele opt sute de mii de fire invizibile” (iar ăla de acum cîteva luni). Mai mult încă, într-un poem precum dumnezeu, scrieri alese, se indică aceeaşi sursă divină a versurilor: „cel de sus are multe poeme/ probabil stive întregi/ nu le ţine pentru el/ nu are ce face cu ele”.
Dacă înţelesurile acestei teme ar fi rămas aici, ecuaţia lirică din la pierderea speranţei ar fi fost prea simplă, aproape banală; deşi pare a transcrie, ca în imaginea derizorie a „poetului automat”, ceea ce i se distribuie cu generozitate de sus sau ceea ce îi trece prin cap, fie şi din întîmplare, cum se spune în amintita scurtă ochire critică asupra cărţii, poezia lui Nicolae Prelipceanu ţinteşte, în fapt, departe la marginea vizibilului, spre „această îndepărtare”, în departele unde vorbeşte altcineva.
Astfel se structurează prima metaforă obsedantă a liricii lui Nicolae Prelipceanu, prezenţa cel mai adesea neliniştitoare, agresivă, a Celuilalt, duşman, dar şi camarad, co-autorul poemelor din la pierderea speranţei; autorul dispare „în propria vreme”, pentru ca poezia să se scrie în timpul co-autorului, al lui altcineva, primul îşi pierde speranţa, Celălalt o regăseşte, poetului – „mumia vie” – rămînîndu-i şansa de a fi solidar cu altcineva pentru a fi „fericiţi în afara vremii noastre veninoase”. Tema alterităţii structurează cartea lui Nicolae Prelipceanu, aproape fiecare poem adunîndu-se în jurul figurilor celor mai diverse care marchează prezenţa stăruitoare în absenţă a Celuilalt; cel din oglindă sau din spatele ei („în spatele oglinzii e chipul meu al tău al ei al tău al meu/ al ei”), umbra dezosată, drumeţul, trecă- torul, semenul, „acest ins dezgustă tor care-mi seamănă”, înaintaş ul, „prietenul meu marinar”, poemul însuşi ca un „frate de sînge”, un „altul de la suceava”, nimeni, dublul – „mă uitam mirat în oglindă/ şi deodată mi-am dat seama că-l rad pe altul şi m-am şi întrebat/ atunci pe loc/ de ce-l rad eu pe acest străin îmbătrînit/ cu care nu am nici o legătură vizibilă”, se scrie în substituirea (sau pe cine rad eu dimineaţa şi cine mă rade) – acestea sînt ipostazele cele mai frecvente ale Celuilalt, prezenţa (în absenţă) care amuză şi nelinişteşte, relaxează şi sperie. Cartea se construieşte în focarul dintre două oglinzi paralele: primul şi ultimul poem al cărţii, l.p.s. şi iar ăla de acum cîteva luni, prima şi a doua „poveste”, pe-afară unde e fiinţa care se gîndeşte să scrie „un text de renunţare”, care se agaţă de tot felul de referenţi, de vremea sa, parcă pentru a opri evoluţia/involuţia. Are dreptate poetul care îşi „critică” propria carte; la pierderea speranţei nu e, neapărat, „o carte tristă şi demobilizatoare”, dar îţi vine să-l întrebi, chiar în logica subtextelor sale, ce-i cu pesimismul ăsta, tovarăşe poet? În fond, la pierderea speranţei e o carte adevărată, ca viaţa însăşi, veselă şi tristă, trăită/scrisă într-o lume peste care „a trecut cu paşi glorioşi minciuna” şi care a pierit, pe tăcute, „an cu an şi deceniu cu deceniu”, în peisajul dezolant al străzilor goale pe unde „nu mai trecea nimeni” într-o noapte de ianuarie, la şcoala unde tinerii îi învaţă pe cei bătrîni despre memorie şi amintire, în dimineţi stinse „din naştere” şi pe dealuri cu „o iarbă putredă din prima ei clipă de viaţă”, cu povestea muntelui de gheaţă care a zdrobit Titanic-ul şi, apoi, a navigat, cum se descrie în titanic fals, „chiar în largul portului constanţa din românia”, la Ecuator, pe lîngă „insulele galapagos”, lăsîndu-se privit „cu mirare” de broaştele ţestoase, pe Nistru, la izvoarele Nilului, „pe undeva pe la moscova”, în sfîrşit, în iadul de lîngă noi, pe cele mai înalte culmi ale extazului, fiecare exclamînd, cu firească mîndrie, „what a wonderful world” pentru că sîntem, iată, pe locul întîi pe lumea cealaltă: „iarna îşi ia cortegiul ei de morţi/ oameni şi cîini păsărele pisici grauri şi porumbei/ vine primăvara cu floricele şi păsărele/ pleacă şi ea cu cortegiul ei specific/ şi vara şi toamna la fel/ cresc recoltele/ creşte pib-ul morţii/ suntem pe cele mai înalte culmi/ locul întîi pe lumea cealaltă” (locul întîi pe lumea cealaltă).

Citită în această cheie, poezia lui Nicolae Prelipceanu pare o enciclopedie a nimicului („niciodată” şi „nimic” sînt cuvinte foarte frecvente în poemele cărţii), scrisă după ce se va fi stins „în lumina reflectoarelor” noaptea Sfîntului Bartolomeu pe care „se bizuia” poetul în volumul Maşina de uitat din 1990; protagoniştii acestei enciclopedii care „se extinde enorm/ ia forme aberante fără sfîrşit încît îţi vine să zici că e însuşi universul himeric” sînt văduva, bătrînul cerşetor de cioburi, un om sărman „care citeşte cu sete/ aşa cum trage din ţigară”, acordeonistul care cîntă melodii vechi „dincolo pe lîngă universitate”, pentru ca decorul ei să se regăsească în „tabloul întreg” al vremii în care a dispărut fiinţa cu sufletul „mărunţit pe un tocător perseverent” şi a cărei meserie e tristeţea, încercînd să uite tot: „să uiţi să te naşti/ să uiţi să înveţi să vorbeşti/ să uiţi să te duci la şcolile vieţii/ să uiţi să citeşti/ să uiţi să înveţi să trăieşti/ să uiţi/ să dormi/ să uiţi/ să mori/ să uiţi să scrii acest poem/ al cărui titlu nesigur se ţine scai de tine/ încă din prima copilărie/ pe care ai uitat-o de mult” (să uiţi). Dar în la pierderea speranţei (altă firmă, acelaşi „La Mongolu’” din Clujul de demult), Nicolae Prelipceanu scrie şi o poezie a poeziei, nu în registrul cunoscut al intertextualităţii, ci în acela al transferului, al trans-punerii în vremea surpată a fiecărui poet pe care îl substituie azi pentru a-l renaşte şi, deopotrivă, pentru a-l face să dispară din nou: Apollinaire, „la al cărui mormînt de piatră cenuşie/ abia cioplită puţin mă închin de cîte ori ajung în Parisul visurilor mele/ de adolescent neterminat”, Queneau şi „ion de la gară”, subiectul „dă rîs”, cum îi zice autorul, Poe al cărui corb chiar „fîlfîie strîmb şi aterizează forţat fără victime”; astfel, nu cu opera, ci cu pasul: „şi cum veneam eu aşa noaptea prin ploaia de noiembrie/ pe geamul unei case mici l-am văzut pe george bacovia/ şi clavirista cîntîndu-i/ cu un sîn mai lăsat/ el prăbuşit într-un fotoliu de altădată/ care supravieţuise în mod miraculos veacurilor/ căci veacuri trecuseră de la prima lui poză acolo/ nu aveam nimic mai bun de făcut decît să intru pe uşă/ fraudulos fireşte mai întrebaţi/ să-l dau la o parte şi să mă prăbuşesc eu în fotoliul acela/ numai că atunci cînd m-am aşezat/ praful s-a ales de toate/ şi de casă şi de fereastră şi de claviristă/ şi mai ales de bacovia/ stăteam pe o bancă putredă şi simţeam asta/ pe propria-mi piele/ şi nici baudelaire/ nici poe/ nici rollinat/ nu mai mişcau/ cu toate că eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine/ încă avansînd şovăielnic departe în faţa mea/ şi începusem să nici nu mai cred că-i voi ajunge vreodată/ nu cu opera/ nu/ vai de mine/ cu pasul vreau să vă spun” (o noapte ploioasă în bucureştiul veacului douăzeci şi unu); cu pasul, în adevărul trist al „Odioseii”, din Echinox-ul crîşmei lui Mongolu’ a vremii surpate, pe la plaja nudiştilor de la 2 Mai, în troleibuzele 79 şi 86, pe tocătorul perseverent, în turnul înclinat spre partea neagră a existenţei şi, deopotrivă, spre partea de lumină a poeziei înalte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara