Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Sublinierile autorului de Gheorghe MOGA


Al doilea roman al lui Matei Vişniec, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, a fost bine primit de critica de întâmpinare, cronicile (publicate în revistele 22, România literară ) remarcând atât structura romanului ("simplu şi sofisticat în acelaşi timp"), cât şi calităţile textului ("inteligent şi rafinat poetic"). Dacă primul roman (Cafeneaua Pas-Parol) ducea cititorul în oraşul natal, Rădăuţi, Sindromul de panică în Oraşul Luminilor îl poartă prin Parisul ultimelor decenii, oraşul spre care migrează toate talentele lumii. Aici, la cafeneaua Saint-Medard ("singurul loc din Paris unde totul este posibil"), domnul Cambreleng, marele editor fără editură, îi convoacă pe autorii săi (cinci sau şase scriitori "rataţi" veniţi din spaţii diferite) spre a le da sfaturi şi a-i ajuta să traverseze câteva "frontiere umane". Personajele sunt scriitori care trăiesc sub tirania scrisului şi e firesc ca în carte să fie dezbătute numeroase chestiuni de literatură (sinceritatea jurnalelor, ficţiune şi autoficţiune, limbajul jurnalistic, eterogenitatea genurilor literare, scrierea în comun etc.). De fiecare dată se ajunge la ...cuvânt. Ratarea şi succesul personajelor sunt provocate de "relaţiile" autorului cu materialul lexical. Grecul Pantelis Vassilikioti, "scriitorul ratat de origine multiplă", poliglotul cu un limbaj lexical de invidiat, trăieşte drama de a nu avea un teritoriu lingvistic ereditar, duce dorul limbii materne: "În nici o limbă... nu visezi în mod constant. În nici o limbă nu mă pot juca fără teamă cu cuvintele. Nu am o intimitate profundă cu nici una dintre limbile pe care le vorbesc... ceva lipseşte din fiinţa mea, ceva structural: limba fundamentală, limba în care pot să fiu risipitor" . Jaroslava, scriitoarea de origine cehă, cunoaşte succesul cu primul ei roman, Cizmele, o carte despre fuga ei de la Praga şi din Cehoslovacia după invazia ruşilor în 1968, pentru că în stil se simţea faptul că ea învăţa limba franceză. Următoarele sale cărţi pierd "naivitatea primei abordări" şi Jaroslava nu va înţelege de ce gloria literară o părăseşte. Domnişoara Faviola scrie "romane erotice curajoase marea ei obsesie fiind dinamitarea frontierei dintre cuvintele pudice şi cele impudice, dintre cele considerate vulgare şi cele considerate nobile." Capitolul 32 al romanului are subtitlul "Din jurnalul erotic al domnişoarei Faviola" şi se referă, de fapt, la erotismul cuvintelor: " În fiecare zi, cuvîntul dorinţă, coboară din mansarda sa (este singurul cuvînt avînd locuinţa aproape de cer) şi se duce să facă un tur prin casele de toleranţă ale vocabularului. Nu-i este uşor să înainteze pe stradă tatonînd terenul cu bastonul său alb (cuvîntul dorinţă, am uitat să vă spun, este orb din naştere). Deseori se izbesc de el alte cuvinte cărora le lipseşte sensul orientării, cum ar fi cuvîntul speranţă sau chiar certitudine. El rămîne însă politicos şi demn: pe cuvîntul dorinţă trebuie să vi-l imaginaţi ca pe un domn înalt şi distins, elegant şi trist, slăbănog şi puţin stîngaci. Deşi orb, el este de o virilitate stupefiantă ceea ce face că pînă şi cuvintele cele mai pudice îl primesc în patul lor".

Atrage atenţia de la prima pagină a romanului faptul că autorul evidenţiază grafic unele cuvinte. Nu ne referim la puţinele cuvinte străine sau la numele proprii ale publicaţiilor, străzilor din Paris, ci la unele cuvinte ce dobândesc o semnificaţie aparte. Sunt subliniate prin italice cuvintele legate de experienţa exilului: a pleca, a ieşi, a trece, a rămâne, verbe care, folosite cu noile sensuri, nu mai au nevoie de complemente circumstanţiale ("în principiu pot pleca", "faptul că am paşaport nu înseamnă şi faptul că am ieşit", ,,bineînţeles că am să rămân"). În aceeaşi situaţie se află şi unele adverbe: înainte înseamnă (chiar şi fără determinanţi) "înainte de a părăsi ţara"; altfel este adverbul prin care se sugerează un alt fel de a fi, de a simţi, de a munci, prin el deschizându-se portiţa spre comparaţii şi spre consideraţii de imagologie. În treacăt fie spus, lucrările lexicografice nu înregistrează încă nici sensurile noi ale adverbelor afară şi dincolo frecvent întâlnite în contexte ca "munceşte afară" sau "a câştigat mult dincolo". Nu numai trecerea frontierei fizice este dificilă, ci şi depăşirea frontierelor mentale cu mult mai numeroase: "Fiecare dintre noi se luptă cu zeci de frontiere în acelaşi timp... Limbajul este format din frontiere succesive, societatea este formată din frontiere. Există frontiere între clasele sociale, între păturile sociale, între caste şi clanuri...Există frontiere înnăscute în noi şi există celălalt, omul de lângă noi care este şi el o frontieră." Frontiera dintre realitate şi ficţiune poate fi trecută doar de scriitori, aceştia salvându-se astfel de tăvălugul mediatic. Viaţa însăşi înseamnă un şir lung de treceri: "Trecusem cea mai traumatizantă frontieră terestră, cea dintre Răsărit şi Apus, trecusem frontiera dintre limba mea maternă şi limba franceză, trecusem frontiera dintre realitate şi ficţiune, trecusem frontiera dintre viaţă şi vis, traversasem toate frontierele dintre genurile literare... Frontiere mici şi mari , vizibile şi invizibile. Interioare şi exterioare , psihologice şi fizice, sociale şi domestice, erotice şi fantasmatice... Fiecare limită depăşită sau măcar pusă în cauză, chestionată şi zgîlţîită, fusese o frontieră. Dar nu era destul...". Ultima frontieră trecută de narator înseamnă dobândirea capacităţii de a vedea (s.a.) cuvinte care, astfel, primesc ceva din concretenţa locului unde sunt rostite: cuvintele din gări sunt "grăbite", "laconice", cele din trenuri sunt "somnoroase", cele rostite în biserică sunt "exaltate" sau "tăcute", iar cele din piaţă sunt "proaspete" şi "săltăreţe". Şi mai departe: "Este ciudat cum aceleaşi cuvinte pot avea diferite forme în funcţie de locul unde sunt pronunţate. În jurul clădirilor guvernamentale cuvintele sunt umflate, grase aproape obeze... Aceleaşi cuvinte sunt însă graţioase şi iuţi ca nişte focuri de artificii în scuarurile unde se joacă copiii."

Nu sunt uitate nici cuvintele care şi-au schimbat sensul "în limba gărzilor roşii" . Nu întâmplător acestea se găsesc în paginile care prezintă destinul lui Hung Fao, chinezul ajuns în 1969 la Paris , autorul unor romane "tulburătoare" despre revoluţia culturală. Acesta, în tinereţe, fusese declarat "element periculos şi cosmopolit", fiindcă avea "rădăcini nesănătoase" şi trăia într-un mediu urban, deci nociv, fiindcă avea ceva putred în el din punct de vedere ideologic şi fusese infectat de deviaţionism, fiindcă învăţase limba franceză, o limbă imperialistă care deforma gândirea.

În ciuda faptului că decretase moartea cuvintelor ("La ce bun să mai publici cuvinte când astăzi vin peste noi alte semne? S-a terminat cu cuvintele. Cuvintele trebuie să intre acum la muzeu. De altfel cărţile nu sunt astăzi altceva decât nişte muzee portabile. Acum a venit momentul imaginii şi al sunetului"), domnul Cambreleng îşi va schimba convingerea după ce citeşte 13 carnete "verzulii" în care un autor anonim notase "cuvinte adunate de pe stradă, din oraş, de pe haine, de pe obiecte industriale, de pe maşini, de pe tot ceea ce mişca sau aparţinea lumii urbane". Pentru Cambreleng caietele găsite de Jaroslava într-un morman de obiecte aruncate de la etaj constituie o "capodoperă", fiindcă "cineva găsise calea spre cuvintele vii" şi, prin urmare, literatura nu era moartă. "Povestea cuvintelor vii" va fi singura carte cu antetul Editurii Cambreleng şi faptul că nimeni nu o cumpără ("Cum să cumperi o carte conţinând o listă ineptă de cinci sute de mii de cuvinte extrase de pe etichete şi panouri publicitare?") este dovada iluziei în care trăieşte personajul. Se înţelege că "întâmplarea" este un prilej de a vorbi despre intenţia autorului, despre sufletul pus de autor într-un text, despre originalitate, despre actul literar în sine, despre "cuvintele misterioase, magice, cu semnificaţii incantatorii care ne locuiesc".

În final, personajul - narator îşi găseşte eliberarea de sub tirania scrisului. Renunţarea la scris înseamnă conştientizarea faptului că Majestatea sa Viaţa scrie o carte sublimă, "iar singura formă de lectură a ei este trăirea..."