Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Sub tropotul rinocerilor de Dan Hăulică

Vă amintiţi, cînd, peste obişnuinţele unei aşezări tihnite, îşi fac apariţia, brutal, rinocerii, în piesa lui Ionesco, răspunsurile, pe care le stîrneşte monstruoasa epidemie de metamorfoze, răsfrîng, mai toate, o stupefiantă inadecvare. „Absurde de s’affoler”, găseşte un intelectual incredul, Dudard; care, sceptic inveterat, va sfîrşi totuşi prin a ceda conformismului sinistru. Rinocerita care ne izbeşte astăzi se exhibă la noi cu o cinică dezinvoltură, tropăind în dispreţul sfruntat al valorilor şi al unui minimum de bună cuviinţă. Nu-i loc pentru vreo întîrziere în a-i recunoaşte efectele nocive, cîtă vreme iasma ei malignă se aţine asupra noastră, asmuţită împotriva structurilor respectabile, elaborate în lungi decenii de trudă intelectuală. Unde au trecut Vasile Voiculescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Ion Marin Sadoveanu, în tipare de nobilă creativitate, unde s-au auzit, sub răsuflarea hîdă a ameninţării fasciste, Sfaturile pe întuneric ale lui Nicolae Iorga, stînd de veghe unui popor, se vrea azi instalată, bezmetic iresponsabilă, la Radio România, o voioşie fără noimă, de publicităţi complice – hoteluri, restaurante şi alte afaceri –, înghesuind cultura să respire, strănutînd, miros vajnic de mititei.

Nici o ierarhie calitativă nu se poate salva din această degringoladă, a criteriilor şi opţiunilor, la care au fost supuse emisiunile Radiodifuziunii Române. Acum 4-5 ani, cînd, prin reacţia vigilentă a opiniei publice, rostindu-se tot în paginile României literare, a eşuat prima încercare de a zugruma Revista literară Radio, ceea ce propunea conducerea instituţiei, ca alternativă sărbătorească la multiplele suprimări de emisiuni serioase, era invenţia unor titluri bune pentru precupeţi ce-şi fac de lucru printre tejghele, – Cultura la mall, de pildă. Sau, alt produs, concoctat sub aceeaşi debilă inspiraţie, – Radio-ul românesc se opintea într-o găselniţă sărmană, Vorba de cultură. Pare un plasament pentru o scuză ruşinată, ca şi cum ai spune – Vorbe de clacă.
Astfel de sintagme rostesc o demisie culpabilă, în raport cu gravitatea ţelului formator de care nu se poate dezice o radiodifuziune naţională. Chef de vorbe, bunăoară, şi-a întins destulă vreme programul de lene cronică a gîndirii, pe spaţii deloc parcimonioase. Nimicuri lăfăindu-se pe câte două ore de emisie erau darul pe care chibzuinţa conducerii îl rezerva ascultătorilor, ca o destinsă tacla în jurul ceştii de cafea, – căci titulatura, Espresso, obliga la un soi de colportaj, care să ocupe curiozitatea cumetrelor pentru fleacuri, servite matinal. Şi asta, în timp ce un lung război de uzură se înverşuna să muşte mereu din spaţiul emisiunilor cu pregnanţă spirituală – măcar câteva minute de publicităţi inepte, care să înjosească în final o atmosferă curată, de respect faţă de idei şi de superioară dezbatere!

Lipsiţi de fireasca aderenţă la dignitatea culturii, pe care se cade s-o apere şi s-o impună un post naţional, veleitarii strecuraţi de peste 10 ani – nu se ştie cum! – prin confortabile fotolii directoriale, dispun discreţionar de acest vast teritoriu ce ar trebui să le fie sfînt, – căci este de neînlocuit în identificarea profilului sufletesc şi a nevoilor unui întreg popor. Mai tot ce s-ar cuveni să deştepte rezonanţe majore, în cugetul ascultătorilor, e subreptice deturnat spre divertisment îndoielnic şi spre păgubitoare diversiune. De la Dragoş Şeuleanu la Maria Ţoghină şi acum la actuala gestiune, dezastruos arbitrară, a lui Ovidiu Miculescu şi Oltea Şerban-Pârâu, s-a încuibat în Radio o atitudine de netolerat faţă de cauzele publice şi de misiunea unui post naţional. Ca şi cum ar fi grijulii doar cu propriile, bănoasele lor interese, custodia ce le-a revenit confundă îngrijorător sensul public şi chiverniseala pe care o promit combinaţiile într-o întreprindere comercială privată. Că nu se pricep la articulaţiile complexe ale organismului pe care au sfruntarea să-l administreze, că nu sînt oameni de cultură, ci doar manageri, au spuso pe şleau, cînd şi-au luat în primire şefia, şi Ovidiu Miculescu, şi Oltea Şerban-Pârâu. Atunci de ce desfăşoară atîta dictatorială sete de putere, atîta nestăvilită ambiţie de a reprima orice dialog şi orice liberă critică? Semnalat în presă ca agent de informaţii cu nume de cod, în anii ’80, actualul Preşedinte-Director General Ovidiu Miculescu nu se dă înapoi de la violenţe nesăbuite, punînd să se spargă uşa biroului ce adăposteşte travaliul unui conducător de sindicat, loial şi sobru, de trei ori, pînă acum, ales în această funcţie, Adrian Valentin Moise; care, însă, îndrăznise, judicios şi ponderat, să-i releve incongruenţele şi măsurile potrivnice condiţiei salariale.
Îl auzisem pe cel astfel agresat, vorbind la sesiunea Asociaţiei Ziariştilor Europeni, ţinută în 2011 la Bucureşti, îmi lăsase o impresie neîndoielnic pozitivă, şi n-am pregetat să-l însoţesc, împreună cu alţi colaboratori ai Radio- ului România Cultural, în faţa Comisiei de Abuzuri a Senatului. Plîngerea lui, împotriva unui act cu incidenţe penale, marchează insuportabilul situaţiei, la Radio se coace un abces pe lîngă care nu se poate trece fluierînd, fie că sîntem colaboratori, cu tenacitate, avînd la activ rubrici care aparţin, de mulţi ani, unei istorii trăite – Vocile artei moderne, în ce mă priveşte –, fie că ne socotim legitim afectaţi, ca reprezentanţ i ai opiniei publice.
Mai rău decît în anii de vîrf ai stalinismului, Preşedintele-Director General comandă, din fondurile instituţiei, aparate de supraveghere a personalului, a început să le plaseze în ascensoare, le cere pretutindeni, în birouri, – Big Brother întîrziat, gata să cheltuie nesăbuit, pentru hăituială poliţistă, într-un edificiu unde ambianţa se degradează întristător, unde arhitectura arată jerpelit şi tot mai penibil. Ba chiar, plăcere tentaculară, cei vizaţi de atenţia pizmaşă a prezidentului se trezesc şi cu urmăritori în preajma propriei locuinţe, cîte trei pe parcursul a două sute de metri, oameni din Radio care salută şi deschid îndată telefoanele celulare, parcă spre a notifica amănuntul traseelor, pentru uzul vreunui păianjen ce petrece undeva, pîndind. O fiinţă de o mare onestitate profesională şi de o rară putere sintetică, pusă în slujba celei mai riguroase informaţii, Teodora Stanciu, care a făcut din Revista literară Radio un crez de francheţe constructivă, s-a văzut astfel flancată, de observatori probabil năimiţi. Celor care am trecut prin asemănătoare experienţe, în anii cei mai sumbri ai regimului ceauşist, nu ne vine să credem că atare habitudini pot fi reiterate astăzi. Rinocerita, ai spune, îşi vădeşte îndărătnicii incorigibile.

Dar nu şochează doar aroganţa fără apel ce răzbate în edictele prin care se rosteşte autoritatea, înlăuntrul Radioului România. Climatul de suficienţă incultă, astfel întreţinut, stînjeneşte inevitabil afirmarea valorilor şi compromite plauzibilul propunerilor. Ce înseamnă Ziua mondială a rîsului, bombastic anunţată ca un model, într-o circulară, de către Oltea Şerban-Pârâu? Mai degrabă că riscăm să ne facem de rîsul lumii, cîtă vreme nu aţintim decît supralicitări cantitative. Acesta este morbul care întoarce în grotesc iniţiative trîmbiţate trufaş, – coordonatoarea de la România Cultural crede că a dat lovituri măreţe în timpanul veacului cînd ocupă 24 de ore din 24, non-stop, cu aberaţii exasperante, cărora le zice Maraton. Totul se îndeasă pînă la saturaţie în atare alcătuiri, additiv şi inorganic – 24 de ore de coloane sonore de film, bunăoară –, metoda, simplist totalitară, îi îngăduia şefei să înlocuiască uzurpator grila programelor, să oblige la un soi de grevă forţată redacţii întregi, pentru cîte 10 zile sau două săptămîni, alese tocmai la crugul Anului, în pragul Sărbătorilor ce îndeamnă la o trăire adîncită a identităţii noastre spirituale. Etnologi cu largă perspectivă şi exactă aplicaţie pe teren, ca Ernest Bernea, ne-au dezghiocat profunde axe de înţeles, elocvente dimensiuni antropologice, în tezaurul folcloric ce culminează la momentul Sărbătorilor. O instalare plenară în timp şi spaţiu, pe care am avea ocazia s-o medităm cu folos, la asemenea popasuri de bun augur, e zădărnicită, alungată din atenţia ascultătorilor, – doamna redactor-şef răstoarnă programele de mult aprobate, le înlocuieşte cu un Maraton George Bernard Shaw. Nu e numai precipitare inexpertă, în atare deciziuni, ele traduc un dispreţ fără scuze la adresa fondului nostru statornic, a bogăţiilor primordiale care ne legitimează existenţa. Postul nostru naţional devine instrumentul unei minimalizări uşuratice.

Şi cîtă joasă apetenţă se citeşte în entuziasmul pentru aceste Maratoane, zelos proclamate drept passe-partout incomparabil! Muzicologi de calitate, ca Ştefan Costache, sînt puşi la contribuţie ca să închipuie o atare făcătură – pentru Dinu Lipatti, un poet suav al pianului, cum, poate, n-a fost altul după Chopin. Efortul rămîne subordonat unui nonsens, căci raportarea n-are cum funcţiona, de la silueta sensibilă, de trestie nervoasă, proprie pianistului, la promiscuitatea miilor de oameni osîndiţi să înainteze laolaltă lungi kilometri, în izmene, năclăiţi de praf şi sudoare. Închipuirea organizatoarei de Maratoane e, de altminteri, ca o piază rea, coboară sigur tot ce atinge. Un Festival al Orchestrelor Radio, pe care-l anunţă în chip ambiţios, poartă stigmatul unei sigle ridicule Radi- ro, amintindu-mi, fără să vreau, numele faimosului cîine Rin-Tin-Tin, ce smulgea succese pe ecran, la Warner Bros, prin deceniul al treilea.

Ce poate face acest personaj împovărat de obsesii maratonice, dintr-o emisiune vie, admirabil coerentă, cum izbutise a se impune ireductibil Revista Literară Radio? Dînd falacios iluzia că ia în seamă valul protestelor – în jur de 1000 – care se reuneau în apărarea publicaţiei, dar de fapt ignorîndu-l insolent, un text, ce ar fi avut-o drept autoare pe Oltea Şerban-Pârâu, ne asigura că se va „relansa” curînd Revista; pe care conducerea Radio n-o analizase vreodată şi n-avusese prilejul să-i formuleze obiecţii. Bîiguiala explicativă se încurcă şi mai rău cînd pune acest pretins revival literar la remorca Festivalului Enescu. Şi, la urma urmelor, de ce ar fi nevoie de vreo analiză raţională? Vor fi mobilizate talente importante, e gata „noua echipă de realizatori”, se înfoaie anunţul; şi citează cîteva nume fără acoperire. De unul îmi amintesc, Elena Vlădăreanu, acum vreo patru ani produsese un Jurnal de elucubraţii poetice aşa de huliganic, încît cronicari literari de greutatea lui Daniel Cristea- Enache puteau cu greu pescui, fără să roşească, vreun citat care să se salte din acest marasm provocator: „...eu am devenit marioneta voastră (...) a tuturor masculilor”.

S-o lăsăm, însă, pe doamna Şerban- Pârâu să guste din deliciile la care vibrează. Mai ales că invocă o urgenţă, un criteriu intangibil, – „sezonalitatea programelor”. Aşa dar, sezonalitate! La fulgerul acestui agramatism, începi să înţelegi spectrele care-i zbuciumă ipocrizia. Vezi, Doamne, cum nu ne-am gîndit! Pasă-mi-te, ce-i căşunase doamnei Redactor-şef era ceva asemenea unei pălării de sezon.

Dar dacă şi-ar lua-o să plece cu ea în excursie, pe totdeauna, cît mai departe de Sectorul pe care l-a infestat? Cred că i-ar mulţumi, din suflet, multă lume care gîndeşte salubru, în România.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara