Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Sub nemţi de Sorin Lavric

Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei (vol. II). Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României, 14 august 1917- 31 decembrie 1918, ediţie îngrijită de Daniel Cain, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, 424 pag.

Faţă de primul volum, unde Cancicov făcea figura unui ipohondru care îşi plînge soarta în aceeaşi măsură în care se vaită pe seama ocupării Bucureştiului, un Cancicov irascibil, uşor de scos din fire şi mai ales nefiresc de înclinat spre acute crize de nervi, faţă de primul volum cel de faţă aduce o tentă de acalmie în tonul mărturisirii.

Dar nu pentru că autorul şi-ar fi găsit echilibrul, ci pentru că, după un an de frecuş zilnic cu uniformele prusace, o undă de rutină i se simte în reacţii. E ca într-o obişnuire în cursul căreia intri într-un ritm de avarie: lucrurile merg prost, dar te păstrezi pe linia de plutire. Cu alte cuvinte, nici nu mori şi nici nu te refaci. Spirit conservator, fidel partidului lui Take Ionescu, Vasile Cancicov nu are prea multe în comun cu fratele său mai mic, mai cunoscutul Mircea Cancicov, ministru liberal ce avea să moară la Sighet în anii ‘50. Vasile e francofil, nu-i suferă pe nemţi şi fierbe de mînie la vederea unui Bucureşti ce împrumută tot mai mult însemnele stapînirii teutonice: oraşul cucerit e la discreţia unui guvernator militar, Tülff von Tschepe, care preia atribuţiile unui primar excedat de avalanşa de incidente locale, în vreme ce purtătorul prerogativelor războinice, feldmareşalul von Mackensen, se află într-un necontenit „du-te vino” între linia frontului din Moldova şi Capitala în care premierul Alexandru Marghiloman, acceptat de nemţi pe temei de simpatie reciprocă, se străduieşte să astîmpere spiritele. De altfel, singurul colaborator germanofil pe care Vasile Cancicov îl cruţă în paginile jurnalului e chiar Marghiloman, de sprijinul căruia se va bucura în cursul tracasărilor pe care scorţoşenia gradaţilor imperiali i-o va provoca de-a lungul anilor. În schimb, nici o micşorare în dezgustul cu care îi va încondeia pe P.P. Carp, Constantin Stere sau Alexandru Beldiman, în care Cancicov vede prototipul de învîrtiţi a căror limbă se despică, cu egală viclenie retorică, într-o jumătate politicoasă spre a-i linguşi pe ocupanţi, şi în altă jumătate belicoasă spre a-l ataca pe regele Ferdinand, aflat în refugiu la Iaşi.

Jurnalul e o analectă minuţioasă prinzînd evenimentele din timpul războiului. Pe deasupra, Cancicov e avocat, făcînd uz de o facondă bine unsă, graţie căreia leagă cu uşurinţă frazele într-o mărturie năvalnică, pe care cititorul o citeşte cu poftă. Nimic nu-i scapă diaristului, de la pragul exorbitant la care urcă preţurile în vremuri de sărăcie, pînă la spuma declaraţiilor mieroase cu care politicienii fac sluj în faţa stăpînilor zilei, de la anarhia, pe care revoluţia bolşevică o aduce în Rusia, pînă la vizita clandestină pe care împăratul Wilhelm al II-lea o face la mormîntul regelui Carol I, la Curtea de Argeş. Cancicov e cîrcotaş, zgîndăre rana fiecărui detaliu, e curios ca o mironosiţă şi frustrat ca un proscris. Descrie meticulos lipsurile de care bucureştenii se lovesc în privinţa hainelor, hranei sau combustibilului. Are o manie aparte în a nota fiecare abuz pe care nemţii îl săvîrşesc asupra indigenilor, de la rechiziţia feluritelor bunuri pînă la decizia de a le interzice locuitorilor să se aşeze pe băncile din Cişmigiu, dacă nu sunt ofiţeri de armată.

Culmea e că, în ciuda penuriei endemice, Bucureştiul e un oraş monden, tresăltînd sub avalanşa sindrofiilor. Pe front se moare şi în Capitală se petrece ca de sfîrşit de lume. Un duh al pierzaniei sibaritice îi însufleţeşte pe toţi. Cu cît viitorul e mai incert cu atît imboldul de a chefui pînă în zori creşte. E paradoxul unei metropole în care magazinele sunt goale şi restaurantele gem de clienţi. „Îmi pot da socoteală că lumea ce se frămîntă în centrul Capitalei, lumea aceea ce petrece, ce consumă, umple teatrurile şi concerturile, cafenelele şi cofetăriile, nu se cam sinchiseşte de situaţiunea ţării, deşi am fost o generaţiune sub ochii căreia s-au desfăşurat evenimente cari ar fi trebuit să zguduie opiniunea publică. O ţară liberă, independentă şi bogată ca a noastră s-a prăbuşit fără să întrezărim o rază de scăpare, şi totuşi publicul a rămas acelaşi, rece şi nepăsător.” (p. 31)

Sub unghiul sănătăţii, Cancicov e la pămînt: slăbeşte 14 kilograme într-un an, insomnia îl ţine treaz nopţi la rînd, atrofia muşchilor îl preschimbă într-un invalid mişcîndu-se căznit, iar mintea dă semne de deprimare cronică. Pe acest fundal macabru în care spiritul nu-şi găseşte o satisfacţie cît de mică, însemnările curg într-o diatribă acră avînd drept ţintă predilectă aroganţa arienilor. Cînd uită să se răfuiască cu Feldwebel-ii, îşi îndreaptă veninul spre supuşenia pe care românii o arată cuceritorilor. Cum de altfel nu se dă în lături de a descrie, prin gura magistratului Elckman, dispreţul cu care nemţii judecă laşitatea autohtonă: „Am arestat magistraţi, ceilalţi au continuat să siejeze pe scaunele lor; am arestat profesori universitari, protestat-a colegii ceilalţi? Din contră, ne cer redeschiderea cursurilor; am arestat avocaţi, a protestat măcar baroul d-voastră? Cînd ni se dă o aşa mînă liberă, cînd nu întîmpinăm nici o opunere, nici o protestare a nimănui, pentru ce vă plîngeţi de ce facem noi? Uitaţi să suntem inamicul?” (p. 57)

Numai că ura pe care inamicul i-o inspiră se domoleşte începînd cu primăvara lui 1918, cînd capriciul istoriei începe să le surîdă românilor: trei imperii se prăbuşesc în jurul Regatului, şi din învinşi fără sorţi de recurs autohtonii se pomenesc în condiţia de învingători nesperaţi. O pleaşcă al cărei merit, ţinînd de favoarea sorţii, e în afara lor. Basarabia şi Bucovina se unesc cu Regatul, pentru ca Ardealul să facă acelaşi lucru peste cîteva luni. Nemţii se retrag şi regele Ferdinand, cel care avusese puterea să declare război Reich-ului în care el însuşi se născuse, revine la Bucureşti într-o explozie de frenezie colectivă. Dintr-un bolnav ciufut, Cancicov intră în pielea unui entuziast fremătînd de bucurie. „Niciodată n-am simţit o intensitate de emoţii ca ceea ce simt acum. Evenimentele s-au precipitat cu o grabă la care nimeni nu s-a aşteptat: lumea e ameţită, zăpăcită de bucurie; nu se întîlnesc doi cunoscuţi să schimbe o vorbă fără să nu-i înece plînsul, plînsul bucuriei de astă dată. După amiază aspectul Capitalei a luat o nouă înfăţişare. Mahalalele au revărsat întreaga populaţie spre centru. Grupuri din ce în ce mai mari se formează şi se agită; pretutindeni oratori improvizaţi ţin discursuri înflăcărate de ocazie. Marsilieza se cîntă pretutindeni. E un vacarm nemaipomenit. Cu greu am putut străbate pînă la Palatul Regal.” (p. 373)

E trăsătura cea mai frapantă a volumului II, că începe în pas de marş funebru şi se încheie în ton de simfonie apoteotică. Autorul sare de la treapta lamentaţiei la muchia jubilării, un exces de aer lugubru fiind înlocuit cu o jerbă de exaltare. Judecat după cît de veridică e mărturia pe care o dă în marginea epocii, jurnalul lui Vasile Cancicov e o neîndoielnică piesă de istorie, şi asta graţie nervului de cazuistică pedantă a detaliilor mici. Autorul are mania de a nota orice fleac: nămolul în care calcă cînd ajunge la Roşiorii de Vede, zvonurile absurde pe care le disecă cu înfrigurare, mirosurile de pestilenţă de pe o stradă lăturalnică, sau conţinutul manifestelor comuniste pe care agitatorii le răspîndesc în Bucureşti. E un înregistrator cu atenţie ciclopică, la mijloc fiind clasica acuitate cu care o fire maladivă observă lucrurile infime.

În fine, avem de-a face cu un jurnal fără femei, războiul şi politica fiind în acele timpuri îndeletnicirea bărbaţilor. Nici măcar Regina Maria nu se bucură de atenţia autorului, singurele rînduri dedicate sexului frumos fiind legate de moartea surori lui Cancicov, care se stinge în epidemia de tifos exantematic din Moldova. În rest, ochiul avocatului e prea ocupat cu descrierea ostilităţilor ca să mai poată să reţină chichiţe de viaţă intimă sau tresăriri de euforie amoroasă. Limbut pînă la incontinenţă cînd e vorba de înfierarea duşmanilor, Cancicov e mut ca o piatră cînd la mijloc sunt nurii damelor la modă.

Dacă primul volum plăcea prin grija ipohondrică cu care descria viaţa de interior, al doilea are o vădită aplecare spre frămîntările exterioare, căci războiul îl acaparează pe Cancicov pînă la uitarea propriilor suferinţe. Cele două tomuri sunt un testimoniu amănunţit privind România aflată sub ocupaţie germană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara