Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
studiul unor talismane armene din România de Madeliene Karacasian

cu aproape doi ani în urmă, scriam în această pagină despre studierea unui preţios manuscris medieval armean, existent în colecţia de „Manuscrise orientale ale Bibliotecii Academiei Române“.

Studiul era scris şi publicat la Editura Universităţii de Stat din Erevan de către tânăra cercetătoare Lusine Sargsyan, lector la Catedra UNESCO de istoria şi teoria artei a acestei universităţi armene. L. Sargsyan studiase manuscrisele armene de pe teritoriul României, graţie unei burse oferite de Colegiul Noua Europă din Bucureşti.

În cadrul studierii şi a altor lucrări existente în aceste documente vechi de pe teritoriul României, L. Sargsyan s-a oprit recent şi asupra unor talismane, pe care le-a prezentat în numerele LIV şi LV ale publicaţiei „Revue des Etudes Sud-Est Européennes“ (2016, 2017), care apare sub egida Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Coautor al articolului este criticul de artă David Ghazaryan, cercetător ştiinţific la Matenadaran (Institutul de Manuscrise Vechi „Mesrop Maştoţ“) din capitala armeană, teza sa de doctorat fiind dedicată studierii talismanelor armene.

Aşadar, articolele actuale studiază câteva talismane armene din colecţii româneşti. Este vorba despre cele existente la Biblioteca Casei de Cultură „Dudian“ din Bucureşti a Arhiepiscopiei Apostolice Armene din România, de „Colecţia specială“ a Bibliotecii Universităţii „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca şi de „Fondul Gherla“ de la Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca. Din studiul celor doi cercetători reiese că talismanele (culegeri de rugăciuni) fac parte dintre vechile manuscrise armene, diferind între ele prin forma lor (suluri de hârtie sau pergament) şi prin miniaturi. Cititorul înţelege că ele sunt nişte obiecte pregătite cu rugăciuni „magice“, cu scopul de a-i feri pe purtătorii lor de diverse nenorociri. Înţelegem că, în general, talismanele pot fi materiale, simbolice sau folclorice. În cazul de faţă este vorba de sinteze frumoase între două forme – cea materială şi cea folclorică sau adeseori sunt decorate cu ilustraţii plăcute, autorii fiind de părere că aceste talismane nu erau destinate lecturii, ele fiind folosite de oameni fără instruire, pentru a-i feri de nenorociri.

Cele mai vechi exemple de talismane-sul cunoscute aparţin secolului al XV-lea. Dar şi în zilele noastre, oamenii folosesc talismane, iar poporul le păstrează pentru totdeauna. Cea mai mare colecţie de talismane-sul se află la Matenadaranul din Erevan (546), în ordine descrescândă în colecţiile de la Sf. Scaun al Patriarhiei din Ecimiadzin (Armenia), la Biblioteca Congregaţiei Mekhitriste de pe insula San Lazzaro din Veneţia, la Catedrala Sfântul Mântuitor din Noul Julfa (Iran), la Muzeul de Istorie a Armeniei (Erevan), la the British Library (Londra), la Biblioteca Congregaţiei Mekhitariste din Vie.na şi la Bibliothèque Nationale de France (Paris), precum şi în diferite colecţii din lume.

Studiul de faţă se ocupă de cele trei talismane existente în România. Decoraţiile lor artistice sunt legate direct de contextul talismanelor armene şi subliniază importanţa obiectivă şi scopul creării lor, întărind credinţa asupra influenţei lor efective. Prilej pentru a fi inluminate cu portrete ale unor sfinţi şi diferite imagini tematice. Autorii remarcă faptul că acestor talismane le lipseşte începutul şi sfârşitul, deci este imposibil de văzut întreaga imagine a inluminărilor.

Oricum, se poate conchide că portretele sfinţilor sunt redate în funcţie de superioritatea fiecăruia. Ca atare, sunt portretele cu Hristos, cu Mielul Domnului şi cu Apostolii, urmate de portretele intermediarilor principali – Sfânta Feioară (cu pruncul Iisus în braţe) şi Sf. Ioan Botezătorul, apoi primul sfânt-martir pentru credinţa creştină – Sf. Ştefan Protomartirul care mişcă o cădelniţă cu mâna dreaptă, iar cu mâna stângă ţine chivotul unei biserici. Dar printre toţi sfinţii creştini, există şi portrete ale unor sfinţi locali – Sf. Nerses Şnorhali, Sf. Grigore Luminătorul şi Sf. Sargis (acesta fiind portretizat cu fiul său Martiros), ceea ce spun autorii, „este o formă iconografică mai puţin comună în arta talismanelor.“ Oricum, este evident că în inluminarea talismanelor este vorba de piese unice de artă, ale unor meşteri care erau capabili să redea pictura armeană în miniatură, valoarea spirituală şi credinţa, aceste talismane fiind opere de artă îmbogăţite cu elemente simple de artă populară. De adăugat că cele trei talismane armene, studiate în România, datează din secolul al XVIII-lea şi că starea lor este satisfăcătoare, după studierea amănunţită a conţinutului şi inluminărilor.