Înapoi la pagina curenta

Cronică Literară:
Studii de istorie literară de Nicolae Manolescu

Răzvan Voncu, Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 412 pag.

Întrerupându-mi exerciţiul săptămânal al cronicii literare în 1992, când Răzvan Voncu avea 23 de ani, n-am scris despre nici una din cele şaisprezece cărţi de critică şi istorie literară (între care O istorie literară a vinului în România!) publicate din 2001 până azi.

I-am citit, desigur, unele studii sau articole în reviste. Dovadă că i-am propus să scrie o cronică a ediţiilor în România literară, dându-mi seama din aceste lecturi ocazionale că se numără printre puţinii capabili s-o facă. Cea de a şaptesprezecea carte recent apărută (Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană, Editura Şcoala Ardeleană, 2016) conţine câteva astfel de cronici despre ediţii absolut remarcabile, mai ample decât cele de la rubrica din România literară, dar la fel de competente. Sunt ani buni de când râvnesc să aduc la revistă un comentator al ediţiilor pe măsura unor Perpessicius, Ş. Cioculescu, Mircea Zaciu sau Mircea Anghelescu. Vi-l prezint în persoana lui Răzvan Voncu. Revizitându-i pe clasici este capitolul din carte cel mai instructiv pentru erudiţia (nu mă sfiesc s-o spun) autorului, căruia literatura veche îi vine ca o mănuşă. Deopotrivă şi cea contemporană, Voncu predându- le pe amândouă la Literele bucureş- tene, ceea ce n-au mai făcut decât doi sau trei dintre predecesorii lui, Al. Piru, E. Negrici şi, fără falsă modestie, eu însumi. Originalitatea lui Voncu, printre bucureştenii de formaţie ca şi el, constă în metoda mai degrabă înrudită cu a istoricilor literari ardeleni decât cu aceea a celor de dincoace de munţi. Exactitatea informaţiei prevalează asupra comentariului şi a judecăţilor de valoare. În general, Voncu e interesat de acurateţea ediţiei mai mult decât de operele ca atare. Ceea ce e normal şi explică de ce şcoala muntenească n-a prea dat cronicari de ediţii. (În paranteză fie spus, e amuzant să remarcăm unde şi-a publicat autorul cartea: la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj!). Aş remarca studiile despre editarea lui Budai-Deleanu, Ion Slavici (volumele IX şi X din Opere, conţinând publicistica de până la Primul Război Mondial, aproape complet ignorată de majoritatea istoricilor literari, ca, de altfel, şi aceea din timpul Războiului, încă neapărută în volum, citită tendenţios de contemporani) şi C. Stere. În afara temei, foarte interesant este studiul despre Brâncoveanu, Voncu încheindu- l cu o întrebare legitimă privind verosimilitatea ultimelor cuvinte ale domnitorului, atestate exclusiv de Şincai, şi, în general, faţă de lipsa tradiţiei la noi a unei atitudini ca aceea de martir a domnitorului.

N-aş vrea să se înţeleagă că aceste prime 145 de pagini din peste 400 câte numără cartea epuizează preocupările şi modul de a scrie al autorului. Istorii recente, al doilea capitol, e complet diferit. Aici îşi intră în drepturi criticul literar. Perspectiva rămâne una istorică, în măsura în care operele discutate (ale unor contemporani: Zaharia Stancu, Marin Preda, D.R. Popescu, Augustin Buzura şi alţii) sunt privite monografic şi uneori exhaustiv. Pline de referinţe critice, după care le putem deduce vârsta, neprecizată, din păcate, cum m-aş fi aşteptat de la un istoric literar atât de scrupulos, studiile se numără, în umele cazuri, printre rarele recitiri din unghi actual ale unor opere intens comentate la apariţia lor, cu decenii în urmă. Din referinţe ne dăm seama şi că, de exemplu, despre Stancu nu există nici o încercare de reexaminare, cu excepţia celei din Istoria critică. Critica propriu-zisă a lui Voncu este atentă (close reading, spune el însuşi în altă ordine de idei), minuţioasă, preocupată să caracterizeze corect operele mai degrabă decât să modifice judecăţile anterioare, şi, până la un punct, mai binevoitoare decât critica din perspectivă postdecembristă, cum ar fi studiile lui S. Damian despre Preda, ca să dau un singur exemplu. Înfăţişat sugestiv drept un „iluminist ardelean”, Buzura e ocolit prudent ca romancier, unde observaţiile nefavorabile ar fi fost, prin forţa lucrurilor, mai numeroase, şi revalorificat ca publicist. Citatele abundente din criticii dinainte sunt precise, în stil academic, nu publicistic, şi totdeauna politicoase în eventualele, nu puţine, dezacorduri. Voncu e atent la nuanţe, explicând, bunăoară, că nuvelele din anii 1950 ale lui Preda erau departe de a face plecăciuni realismului-socialist, ca ale atâtor prozatori din epocă, inspirate fiind de acelaşi pesimism moromeţian, care numai ilustrativ pentru realizările colectivizării nu era, Ilie Barbu, protagonistul Desfăşurării, trezindu-se în dimineaţa semnării adeziunii într-o stare de euforie, una a naivului, de fapt, spre a rămâne, după ce semnează, împietrit în faţa brutalităţii activiştilor. Nimeni n-a remarcat acest detaliu înaintea lui Voncu. Sunt mai puţin sigur că Voncu are dreptate când, examinându-l ca frescă politicosocială, socoteşte romanul Cel mai iubit dintre pământeni „unul din cele mai profunde care s-au scris în această parte de Europă”. Cred că literatura rusească tot acestei părţi de Europă aparţine şi aş putea cita zeci de romane peste nivelul celui al lui Preda. Premisa însăşi a lui Voncu e, mi se pare, greşită. Scrie criticul: „Cea mai mare eroare pe care o poate face exegetul – şi pe care înclin să cred, bazându-mă pe succesul constant al romanului la varii categorii de public, că un cititor obişnuit nu o face – este aceea de a aplica romanului o grilă de lectură tiranicestetică”. Lăsând la o parte că nu e treaba unui „cititor obişnuit” să citească un roman sub raport estetic, este în afirmaţia lui Voncu o confuzie: perspectiva estetică nu e una referitoare la „formă” sau la „abilităţi narative”, ci una referitoare, în primul, ca şi în ultimul rând, la conţinutul romanului. Imperfecţiunile din Cel mai iubit nu trebuie justificate, cum face Voncu, prin aceea că autorul a murit înainte de a-şi definitiva stilistic şi formal romanul, ele sar în ochi prin lipsa de veridicitate a multor situaţii şi prin psihologismul precar. M-am întrebat eu însumi nu o dată: cum e posibil ca Victor Petrini să comită două crime, fie şi în legitimă apărare, fără ca acestea să nu lase nici o urmă în moralul şi în comportamentul personajului? Sa vorbit de dostoievskianismul romanului. Limitat la acea mise-en-abyme a problematicii umane din roman în eseul Era ticăloşilor, procedeul este, evident dostoievskian, dar atât. Formal, dostoievskian. În fond, nu există nici o asemănare la Preda cu sondajul psihologic şi moral din Fraţii Karamazov sau din Demonii.

Capitolul al treilea este consacrat unor cărţi de critică: Paul Cornea şi Iluminismul, E. Negrici sau Dan Teodor Mazilu şi literatura veche şi aşa mai departe. Ca peste tot, multe observaţii sunt demne de interes.

Răzvan Voncu este unul dintre cei mai buni critici şi istorici literari de astăzi. Paleta lui critică este mai bogată decât a oricui. Scrie limpede şi concis. Spiritul academic nedezminţit face casă bună cu o expresivitate literară în stare de a garanta cea mai plăcută lectură a studiilor lui.