Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Strănuturi patriotice în Războiul Rece de Angelo Mitchievici

Podul spionilor (Bridge of Spies, 2015)
Regia: Steven Spielberg; Scenariul: Matt Charmann, Ethan Coen, Joel Coen; Cu: Tom Hanks, Alan Alda, Mark Rylance; Genul filmului: Biografic, Dramă, Thriller; Durata: 135 de minute; Premiera în România: 27.11.2015; Produs de: DreamWorks SKG; Distribuit în România de: Odeon Cineplex.

1957, în plin Război Rece, după ce soţii Ehel şi Julius Rosenberg, executaţ i pe data de 19 iunie 1953 pentru spionaj, livraseră cu succes Uniunii Sovietice secretul armei atomice şi aceasta devenise o putere atomică aptă să susţină un război de la egal la egal cu „imperialismul american”, cu vânătoarea de comunişti şi agenţi sovietici iniţiată de directorul FBI, Edgar Hoover, acesta este contextul vizat de scenariştii Ethan şi Joel Coen, pornind de la o poveste reală, aceea a primului schimb de spioni între cele două mari puteri, schimb care a avut loc pe teritoriul Republicii Democrate Germane.

Negociatorul din partea americană a fost James Donovan, un avocat din Brooklin, specialist în asigurări. Cei doi scenarişti şi Spielberg se opresc asupra acestei istorii particulare care deschide o punte de comunicare între cele două superputeri militare, doi inamici aparent ireconciliabili, la acea dată. Fiind vorba de Spielberg şi de fraţii Coen, nu lipseşte nimic din tabloul societăţii americane aflată în siajul lui baby boom generation şi sub administraţia Eisenhower, cu reputatul anticomunist, Richard Nixon, ca vicepreşedinte, o epocă a suspiciunii generalizate, a marilor anxietăţi privitoare la posibilitatea confruntării finale. Podul spionilor se vrea de la bun început un film de spionaj dar, în ciuda introducerii aproape demonstrative în subiect, mizele sale merg mai departe, dacă ar fi să-l comparăm şi numai cu antologicul Tinker, Taylor, Soldier, Spy (2011) al lui Thomas Alfredson. O primă observaţie, spionul sovietic Rudolf Abel (Mark Rylance) este prezentat în exerciţiul funcţiunii, colectând informaţiile stocate pe o foiţă de hârtie şi ascunse într-o monedă de un dolar, pe care o extrage de sub o bancă, în timp ce pictează, pentru că Abel are fire de artist. Episodul introductiv revendică o dublă funcţie în film, în primul rând ne arată fără niciun dubiu că Abel chiar este un spion, cei care-l arestează nu reuşesc un flagrant şi Abel distruge proba incriminatorie sub ochii lor, în al doilea rând, răpeşte acestui film de spionaj esenţa sa, aceea de a afla cine este spionul, „cârtiţa”. Miza s-a deplasat de la bun început în film, nu avem câtuşi de puţin un demers detectivistic în acest sens, din moment ce totul este dat pe faţă. De altfel, nicio probă nu va ieşi la suprafaţă în timpul procesului – să sperăm că totuşi sunt administrate probe! –, dar regizorul nu este interesat de dovezi, iar avocatul din oficiu, James Donovan (Tom Hanks), cu atât mai puţin, atât timp cât se respectă Constituţia. James preia sarcina ingrată de a oferi condamnării lui Abel un aer de respectabilitate, acolo unde toţi văd o formalitate, numai că avocatul îşi ia meseria în serios şi face tot posibilul ca Abel, în calitate de client al său, să nu ajungă pe scaunul electric. Ar trebui spus că face chiar mai mult decât este necesar, fără a încălca totuşi legea, utilizându-şi relaţiile personale, persuadându-l inteligent pe judecător. Pentru James, aceasta este una dintre mizele filmului, în joc se află Constituţia Americii, modul de viaţă american, etica profesională, valori care nu sunt negociabile, indiferent de interlocutor, agenţii CIA, Presa, colegii casei de avocatură etc. În orice caz, avocatul face figura unei „oi negre” printre colegi, reuşind să-şi facă ostilă opinia publică americană. Acest fapt ne este livrat pedagogic prin intermediul unei scene în tramvai unde toată lumea citeşte ziarul cu pozele edificatoare, identificându-l pe „avocatul diavolului”. O doamnă cu privirea ca un laser albastru îl fixează cu o ură nempă cată, câţiva derbedei descarcă focuri de armă prin geamurile casei, un poliţist, fost combatant pe plaja din Omaha în ziua Z, îi bate obrazul, şeful cabinetului de avocatură observă dezaprobator excesul de zel în ciuda încercărilor lui Donovan de a motiva deciziile sale prin dragostea pentru Constituţie, familia cârteşte şi ea cum poate. Oprobriul este total, meciul înregistrează următorul scor: Opinia publică (Poporul) vs James Donovan 1-0. Providenţa intervine şi, iată, se iveşte ocazia ca avocatul Donovan să dovedească că este, de fapt, un patriot, atunci când un pilot american, Francis Gary Powers (Austin Stowell), care spiona teritoriul Uniunii Sovietice din avion, este doborât şi cade în mâinile ruşilor în loc să se sinucidă. Se creează astfel ocazia unui schimb de prizonieri, mai precis de spioni. Relaţia lui Donovan, nu ştiu dacă istoria consemnează aşa ceva, cu spionul Abel este una mai mult decât cordială. Avocatul recunoaşte în spionul rus un soldat credincios, un patriot, care trebuie tratat cu respectul cuvenit, iar spionul Abel recunoaşte în avocatul care face tot posibilul să-i salveze pielea, un caracter (stoichi mujic) – în treacăt fie spus, accentul rusesc al rusului este îngrozitor de american! Gesturile de prietenie faţă de spionul sovietic nu mai contenesc, de la ţigări, materiale pentru pictură, tonul călduros al adresărilor şi alte amabilităţi, transformându-se, la un moment dat într-un exerciţiu de admiraţie, încât te poţi întreba cât de mult iubeşte avocatul Donovan Constituţia şi cât de mult admiră, deopotrivă, cauza dreaptă a comunismului în lume, comunism care i-ar distruge ţara şi al cărui agent, simpatic, civilizat şi patriot este Abel. Oricum, avocatul profeţeşte necesitatea unui schimb atunci când îl pune în gardă pe judecător asupra unei pripite decizii cu scaunul electric. James Donovan este trimis pe „Frontul de Est” să negocieze cu partea sovietică reprezentată de un misterios domn Vogel (Sebastian Koch) schimbul de spioni. Negociatorul se multiplică, unul din partea sovieticilor şi unul din partea est-germanilor, aşa cum şi numărul prizonierilor se multiplică cu un student inoportun, arestat în timpul construirii zidului care traversează Berlinul, prilej pentru regizor să construiască o zonă de război ca în Saving Private Ryan sau în seria A Band of Brohters. La atmosfera de război rece contribuie atât anotimpul, cât şi ruinele capitalei bombardate. Talentul de negociator al avocatului, specialist în asigurări, este pus la încercare în scene memorabile unde acesta se joacă cu nervii ambelor părţi. Sunt poate cele mai reuşite părţi ale filmului care-l are ca protagonist pe Tom Hanks. Avocatul face ceea ce ştie mai bine, pledează, negociază cu un adversar pe care nu-l cunoaşte prea bine, dar care s-a aşezat la masa tratativelor. Trece cu bine de stângacele capcane întinse de adversar, falsa familie a lui Abel, băieţii de cartier care-l uşurează de palton, o noapte de probă în arestul miliţiei est-germane, tratându-şi eroic guturaiul. În final, obţine un rezultat maximal, pentru spionul sovietic sunt eliberaţi atât spionul american, cât şi imprudentul doctorand pe care avocatul insistă să-l salveze chiar cu riscul de a compromite principala negociere. Totul reuşeşte, iar Abel îi acordă un mic favor, ca de la „stoichi mujic” la „stoichi mujic”, după care cei doi se despart prieteni, cu un cadou din partea spionului sovietic, portretul avocatului. Avocatul ajunge cu bine acasă fără dulceaţa promisă soţiei, cade lat de oboseală şi adoarme îmbrăcat (aşa se întâmplă când te afli în serviciul patriei!). A doua zi, în toate ziarele cu poză cu tot este recunoscut rolul său esenţial în aducerea acasă a celor doi americani. Familia, de la copii la soţie, priveşte cu admiraţie de pe canapea, la televizor, pe American hero. Trebuie să ne întoarcem la scena din tramvai şi să închidem bucla. La Spielberg, acelaşi tramvai şi aceeaşi doamnă cu privirea ca un laser albastru. De data aceasta, toate privirile se întorc aprobatoare către el, doamna cu pricina îmblânzindu-şi privirea până la cald spre fierbinte patriotic. James Donovan vs Opinia publică: 1-0. Un fapt trebuie spus, Steven Spielberg este un regizor remarcabil, iar acesta nu este doar cel mai prost film al său, dar un film care s-a transformat deschis în propagandă, într-o lecţie despre valorile americane pe înţelesul poporului muncitor. Simetriile sunt revelatoare în acest sens, fiecare lecţie trebuie să se închidă perfect, democraţia americană trebuie să triumfe asupra exceselor de tot felul, legalismul societăţii americane trebuie să facă diferenţa faţă de blocul sovietic, rămas şi el într-o nebuloasă. Altfel, plouă cu inadvertenţe, unele ridicole: la pocesul spionului american acesta apare cu ochii în lacrimi, îmbrăcat într-un impecabil costum dăruit de sovietici presupun pentru ocazii festive. Atitudinea de simpatie care se transformă în drăgălăşenie a lui James Donovan faţă de spionul sovietic nu-şi găseşte justificarea în dragostea de Constituţie, oricât de fierbinte ar fi aceasta, dar serveşte teza bunului american faţă cu reacţiunea. Toate excesele de acest fel dau o notă bollywoodiană filmului la confiniile cu ridicolul, un ridicol care, din păcate, este mai mult decât atât.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara