Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
„Straniu“ sau „miraculos“? de Codrin Liviu Cuţitaru


Reeditarea, la Editura ART, a faimoasei nuvele jamesiene The Turn of the Screw/O coardă prea întinsă (în - nu ezit să spun - excepţionala traducere a Antoanetei Ralian) reprezintă un fapt cultural demn de toată atenţia.

Textul - deşi redactat în cunoscuta tradiţie instituită, teoretic şi practic, de Henry James, la sfîrşitul secolului al XlX-lea, în romanul european, a „adevărului incomplet" şi „percepţiilor parţiale" - rămîne, de departe, cel mai criptic dintre toate naraţiunile scrise de autor de-a lungul timpului. Nuvela i-a intrigat, deopotrivă, pe contemporanii şi succcesorii scriitorului. În timpul vieţii, somat aproape de prieteni şi necunoscuţi să dea cîteva explicaţii în legătură cu misterul impenetrabil al naraţiunii, James s-a mărginit la menţionarea unor posibile origini ale creaţiei lui şi la nişte „portretizări" textuale absolut generale. Într-o notă de jurnal (12 ianuarie 1895), îşi aminteşte că Arhiepiscopul de Canterbury - într-o seară, cînd prozatorul ar fi avut o conversaţie relaxantă cu el - i-a relatat întîmplări ciudate, povestite cîndva de o doamnă (cam confuză) care fusese guvernantă la o familie importantă din Londra. În acele „întîmplări" stranii, apar fantomele unor servitori ai respectivilor aristocraţi (servitori, evident, decedaţi cu mai mult timp înainte!) ce încearcă să comunice cu copiii familiei, aflaţi în grija naratoarei. Doamna se opune cu vehemenţă acestei, cum s-o numim, „întîlniri de gradul trei", şi intră, fără voia ei, într-un joc parapsihologic periculos. Într-o scrisoare ulterioară, adresată lui A. C. Benson (fiul arhiepiscopului), James reia povestea cu „valeţii morţi" şi „guvernanta anxioasă", reiterînd ideea că sursa principală a nuvelei ar fi fost înaltul prelat. Mai tîrziu, într-o altă misivă (către scriitorul H. G. Wells, de data aceasta), prozatorul îşi caracterizează propria operă ca pe un simplu „jeu d'esprit", refuzînd să adauge însă lămuriri suplimentare asupra enigmaticei sale intrigi.

Subiectul nuvelei pare, din start, tras de păr, anunţînd o „povestioară" gotică - gen supralicitat, în culturile anglofone, în diverse etape istorice. Un grup de călători opriţi peste noapte la un han (printre care se află însuşi autorul), parafrazînd parcă tehnica petrecerii timpului din Decameronul lui Boccaccio, hotărăsc să concureze într-un fel de competiţie ad hoc a istorisirilor înfricoşătoare. Unul dintre ei, cu numele de Douglas, dezamăgit de nivelul horror-ului creionat în naraţiunile celorlalţi, pretinde că deţine cea mai înfricoşătoare poveste scrisă/spusă vreodată, cu atît mai mult cu cît ea este adevărată. Aparţine unei doamne cu care personajul nostru a fost foarte bun prieten. Mărturia în cauză se află, prin urmare, dincolo de orice suspiciune a lipsei de autenticitate. Bărbatul misterios trimite după manuscris, iar apoi citeşte, în faţa unei audienţe înmărmurite de spaimă (audienţă care nici nu mai apare, pentru „comentarii", în final!) o confesiune ce-ţi îngheaţă sîngele în vene. Naratoarea (de douăzeci de ani, la momentul întîmplărilor) vine la Londra pentru a se recupera după o nevroză -iată, totuşi, un detaliu meta-textual notabil! - şi pentru a scăpa de sub autoritatea exacerbată a unui părinte sever (reverend anglican). Ea (de observat că protagonista-povestitoare nu are nume) obţine o slujbă de guvernantă (la un înalt aristocrat londonez), cu rigori cam ciudate. Tînărul nobil îşi ţine doi nepoţi orfani (Miles şi Flora) la una dintre proprietăţile lui, asigurîndu-le tot ceea ce le trebuie. Totuşi, doreşte ca guvernanta pe care o angajează să fie, în totalitate, responsabilă pentru educaţia lor, el refuzînd să fie deranjat cu vreo problemă. Cei doi copii (frate şi soră), bizari, enigmatici, o vor atrage pe tînăra derutată în aventura vieţii ei.

Conform percepţiilor naratoarei, Miles şi Flora comunică subliminal cu un oarecare Peter Quint şi o oarecare domnişoară Jessel, doi foşti servitori (Miss Jessel este chiar predecesoarea protagonistei!) decedaţi cu ceva vreme înainte. Guvernanta începe, ca atare, o adevărată cruciadă de - ceea ce ea numeşte - slavare a copiiilor (a căror inocenţă a fost, prezumtiv, „coruptă" de către maleficii mesageri). Lupta eroinei (niciodată vizibilă sau măcar inteligibilă celorlalţi din jurul ei) amestecă delirul, erotismul, parapsihologia şi religia într-un comportament ce se revelă, fără nici un dubiu, drept neurotic (în excesul final, de a-l proteja pe Miles de privirile diabolice ale lui Peter Quint pe care, se înţelege, doar naratoarea îl vede, guvernanta îl strînge atît de tare pe copil în braţe, încît... îl omoară, asfixiindu-l). James introduce aici, spre stupoarea, aş zice, contemporanilor săi, o problemă mai subtilă, aceea a credibilităţii unui narator. „Adevărul" constituie rezultatul ultim al felului în care noi percepem lumea din jurul nostru. „Adevărul" ficţiunii, similar, nu poate fi decît suma reprezentărilor articulate în conştiinţa („reflectoare") a naratorului. Avant la lettre, scriitorul propune - cumva consecutiv la tema de ansamblu a nuvelei lui - o discuţie despre natura fantasticului. Se ştie, într-o lucrare celebră, din anii şaizeci (Introducere în literatura fantastică), Tzvetan Todorov identifică două categorii, aşa-zicînd, de „supranatural" în proza gotică -straniulşi miraculosul. Prima se referă la acel epic apt numai să creeze impresia de supranatural, întrucît rezolvă, la sfîrşit, misterul cu mijloace „naturale", „ştiinţifice". A doua tipizează epicul care construieşte o parabolă fantastică,
O coardă prea întinsă suspendînd totul, în final, în alegoria supranaturală. Anticipînd dezbaterile teoretice ale secolului XX, Henry James (un teoretician literar de primă mînă el însuşi) ne întreabă, indirect, dacă plăsmuirea naratoarei sale este „stranie" ori „miraculoasă"?

Deşi există contraargumente în text (cum reuşeşte, de pildă, eroina să-l descrie perfect pe Peter Quint - individ pe care nu l-a cunoscut niciodată - dacă nu-i vede fantoma cu adevărat?), răspunsul nu poate fi decît primul. James scrie un text „straniu" (cu explicaţie „ştiinţifică" în nebunia protagonistei), întrucît vrea să-şi autovalideze vechea ipoteză critică, după care orice narator porneşte din „real" doar pentru a sfîrşi în „ficţionalul" cel mai pur. În plus, în timp, comentatorii au găsit raţiuni la dilema „descrierii" lui Peter Quint. Singura care-i confirmă guvernantei că fizionomia strigoiului zărit de ea corespunde chiar cu cea a fostului servitor este doamna Grose, un personaj redundant (responsabilă, pînă la venirea naratoarei cu educaţia/îngrijirea celor doi copii). Ea s-ar simiţi marginalizată de venirea noii guvernante pe domeniu (cu atît mai mult cu cît nu are o familie proprie şi deplînge absenţa maternităţii). În consecinţă, doamna Grose speculează instabilitatea emoţională a protagonistei, inducîn-du-i o nevroză devastatoare. Exegezele au vorbit, totodată, despre pre-freudianism, ezoterism sau sexualitate pervertită (se manifestă, după unii, un comportament erotizat al guvernantei faţă de Miles care, astfel, ar putea fi de fapt Douglas - corupt sexual în copilărie; moartea lui Miles nu ar fi reală, ci metafora unei „pierderi a inocenţei"). În sfîrşit, scenariul speculaţiilor a fost premeditat de James, în efortul lui de „decredibi-lizare" a naratorului. Ne aflăm în faţa unui maestru incontestabil al artei ficţiunii.