Numărul curent: 50

Plecând de la cărţi:
Stăpîni şi supuşi de Mihai Zamfir

Cine ar putea caracteriza cu exactitate un anumit popor, surprinzîndu-i acestuia specificul ultim, miezul ireductibil? Probabil nimeni, dar în nici un caz conducătorii acelui popor, am fi tentaţi să răspundem. Mă îngrozesc gîndindu-mă cum ar fi arătat însemnările lui Hitler despre germani, ale lui Stalin despre ruşi ori ale lui Ceauşescu despre români, dacă ele ar fi fost redactate în deplină sinceritate, fără ameninţarea publicării. Cît despre şefii democraţi, obişnuiţi sau chiar benefici, memorialistica lor pare de obicei fadă, lipsită de personalitate, şi aceasta dintr-un motiv simplu: stăpînitorii sunt în general prost informaţi cu privire la starea reală a supuşilor.

Există însă şi excepţii, conducători de popoare înzestraţi cu geniu scriptic, geniu ce iradiază asupra obiectului analizei lor. Atunci, ţările şi popoarele vor fi caracterizate nu doar exact, ci chiar memorabil. în acest sens, Memoriile lui Churchill sau ale lui De Gaulle, veritabile monumente culturale, şi-au cîştigat un loc distinct în istoria literaturilor engleză şi franceză din secolul XX.

Avem şi noi în România vreo carte asemănătoare? Da, de puţină vreme, de cînd însemnările zilnice ale Reginei Maria au fost traduse şi publicate în româneşte. Traducerea este stîngace, prefeţele şi notele sunt concepute şcolăreşte, dar textul propriu-zis al însemnărilor există, în toată fascinaţia lui. însemnările zilnice ale Reginei Maria, ale Reginei care a contribuit direct la înfăptuirea Marii Uniri, o situează pe autoare în familia de spirite căreia îi aparţin Churchill ori De Gaulle.

Cine ar fi crezut? Această personalitate a istoriei noastre contemporane, celebră mai ales prin frumuseţea şi temperamentul ei, căreia zvonul public îi atribuise numeroşi iubiţi (de cele mai multe ori imaginari), dar care a jucat un rol politic covîrşitor în timpul Primului Război Mondial şi imediat după aceea, ne apare astăzi drept un moralist de prim rang, dublat de un portretist înzestrat cu geniu. Au trebuit să treacă peste ţara noastră multe decenii şi oribile catastrofe istorice, pentru ca aceste notiţe - redactate în engleză, limba maternă a Reginei, şi destinate exclusiv uzului personal - să iasă la iveală şi să prezinte un autor cu calităţi literare nebănuite. După convenţionala Poveste a vieţii mele, scrisă pentru publicul larg, însemnările scot la iveală pe scriitorul care dormise neştiut şi care îşi dă adevărata măsură doar în solilocvii.

Din punctul de vedere al atitudinii faţă de ţara a cărei Regină era, autoarea s-a văzut în faţa unei cvadraturi a cercului, pe care a rezolvat-o însă calm, ghidată doar de bunul simţ: s-a identificat prin urmare cu noua ei ţară, făcînd pentru România mai mult decît oricine; în acelaşi timp, cosmopolită în sensul înalt al termenului (avea ascendenţă princiară engleză, germană şi rusească, vorbea perfect engleza, franceza şi germana, pe lîngă română), Regina Maria a păstrat faţă de lumea din jur o inevitabilă distanţare interioară. A rezultat de aici unul dintre cele mai rare sentimente: iubirea însoţită de luciditate, ataşamentul necondiţionat, însă în deplină cunoştinţă de cauză.

Intoxicat decenii la rînd cu literatură anti-monarhică, pe cît de abundentă, pe atît de trivială (de la poezioarele stupide ale lui Vlahuţă şi pamfletele imunde ale lui N.D. Cocea, pînă la literatura de comandă, produsă masiv în perioada comunistă), publicul român are un subconştient marcat de imensa cantitate de otravă asimilată şi el nutreşte probabil, în legătură cu monarhia, idei dintre cele mai aberante. între ele, topos-ul privind ,trîndăvia" Regelui şi indiferenţa lui faţă de supuşi ocupă un loc central. Cea mai clară dezminţire a unor asemenea locuri comune n-ar putea fi găsită mai bine în altă parte decît în lectura cărţii despre care vorbim. însemnările, destinate a avea un singur lector, nu inventează nimic şi sunt oglinda vie a unei existenţe.

Chiar şi pentru întreprinzătorul activ de la începutul mileniului trei, ritmul şi stilul de viaţă ale Reginei Maria par fantastice. Deschizînd la întîmplare cartea şi oprindu-ne convenţional într-un punct al povestirii, urmărim ce făcea Regina în anul 1922. Nu mai era tînără, se apropia de cincizeci. Se trezea dimineaţa în zori, prima, se ocupa de întrevederi oficiale, de societăţi caritabile, vizita spitale, cămine de bătrîni şi orfani; dejunul avea întotdeauna semnificaţie politică ori culturală, prin persoanele invitate la masă; după-amiaza o rezerva prietenilor sau cunoscuţilor, supraveghea proiectele de construcţie în curs; seara - de obicei la teatru, concerte sau operă, îi încuraja direct pe artiştii români; dineurile oficiale, care încheiau uneori ziua, aveau şi ele un rol social, din moment ce Regina nu mînca seara nimic. O parte a nopţii citea sau scria, şi asta zi de zi. Făcea multe călătorii în ţară, profitînd de timpul petrecut în tren tot pentru a citi. Conducea cu mînă de fier nu doar imensa şi contradictoria comunitate umană reprezentată de Curtea Regală, cît mai ales numeroasa familie. Singurele ei distracţii, ciudate şi tipic englezeşti: echitaţia, unde era o veritabilă sportivă de performanţă, şi cultivarea florilor cu pasiune de grădinar.