Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Stoicul sacrificat de Sorin Lavric

Emily Wilson, Seneca. Istoria unei vieţi, traducere din engleză de Alexandru Suter, Editura Seneca Lucius Annaeus, Bucureşti, 2016, 332 pag.

E un artificiu doct ca, cercetînd viaţa lui Seneca, să începi prin a deplînge lipsa surselor de care ai fi avut nevoie ca s-o scrii. E ca şi cum ţi-ai ridica volumul pe o carenţă iniţială, din al cărei gol te străduieşti mai apoi să storci cele mai mici detalii.

Procedeul aduce cu o creaţie de neant: ai un vid de informaţie din care totuşi extragi un fir verosimil sub unghi biografic. Şi autoarea, Emily Wilson, cadru didactic la Universitatea din Pennsylvania, chiar asta face: invocă greutatea de a-i reface viaţa lipind cioburile rămase în felurite documente, ceea ce n-o opreşte ca, din penuria de cunoştinţe, să întocmească un volum stufos, în cuprinsul căruia Seneca e mărunţit cu zel academic. De pildă, despre copilărie şi tinereţe nu se ştie mai nimic, trebuind să te mulţumeşti cu crusta unor vagi referinţe, pe care le găseşti la Tacitus şi Dio Cassius, în ale căror scrieri numele lui Seneca e pomenit mai des. Ceilalţi istorici tac cu încăpăţînare în privinţa celui care, născut în Cordoba cea spaniolă (provincia romană Hispania), a fost consul sub Nero.

Nici opera lui Seneca, din care peste jumătate s-a pierdut, nu te ajută prea mult, şi asta fiindcă stoicul, deşi scrie deseori la persoana întîi, e sfios pînă la muţenie: ocoleşte trimiterile crase la propria biografie. E neajunsul de care te loveşti în afurisita tagmă a gînditorilor, acela că pofta de a face teorie întrece dorinţa de a vorbi despre ei înşişi. La mijloc e clasicul morb de ordin speculativ: ambiţia de a fi cu mintea în concept înăbuşă plăcerea de a fi cu sufletul în piele. Şi cum Seneca e un cap teoretic atins de obsesia moderaţiei stoice, zgîrcenia de a vorbi despre peripeţiile pielii e vădită. De aici neputinţa de a-i folosi scrierile – epistole, eseuri, satire, tragedii – drept proptea de inspiraţie în vederea desluşirii vieţii. Spre deosebire de Cicero sau Ovidiu, doi din predecesorii care şi-au descris copios întîmplările prin care au trecut, Seneca pare un pocăit care şi-a pus limba sub sigiliul tăcerii.

Şi atunci ce ştim despre Seneca? Că a fost de timpuriu o fiinţă bolnăvicioasă, suferind de un astm din cauza căruia, în tinereţe, nemaisuportînd accesele de sufocare, a fost la un pas de sinucidere, doar rugăminţile tatălui făcîndu-l să se răzgîndească. Criza s-a petrecut la 15 ani, vîrstă cînd efebii romani îmbrăcau toga virilis, ritual menit a consfinţi intrarea în maturitate a băieţilor descinşi din protipendadă. În felul acesta, tînărul devenea vir (bărbat) şi i se deschidea drumul spre virtus (bărbăţie), într-o epocă cînd, spiritul războiului fiind subînţeles, numărul bărbaţilor apucînd vîrsta de 50 ani era infim. Şi cum graţie tatălui, un înstărit negustor, Seneca fusese trimis în vederea studiilor la Roma, ceremonia togii virile i-a ridicat moralul într-un moment cînd tînărul începuse să se clatine. Din cauza aceluiaşi astm, Seneca va pleca la cură în Egipt, unde va sta zece ani în speranţa că, sub efectul climei calde, stările de asfixie se vor domoli. La 35 de ani se va întoarce la Roma, dacă nu vindecat, cel puţin edificat în privinţa modului cîinos în care trebuie să-şi întreţină sănătatea: printr-o asceză ce nu îngăduia excese bahice, şi în genere printr-o moderaţie ce se potrivea ca o mănuşă pe preceptele din care morala stoică, aflată în vogă la Roma, îşi făcuse un blazon. Aşa se face că Seneca va practica zilnic exerciţii fizice, va ocoli ciupercile şi stridiile, şi va evita sălile de saună din băile termale. Pe sclavi îi va trata cu mai multă omenie decît alţi stăpîni, dar niciodată nu-i va trece prin cap să le curme condiţia servilă. Ar fi însemnat să încalce spiritul epocii.

Contemporan cu Hristos, Seneca va fi martorul primelor catacombe pe care apucaţii crucii le vor săpa la periferia Romei, cum la fel va auzi de primele represalii cărora tot ei le vor cădea victimă. Dar cum ţinea la rangul de nobleţe propovăduit de ţinuta patriciană, Seneca nu dădea o ceapă degerată pe bazaconiile debitate de sectanţii adunaţi în jurul cadavrului lui Pavel, tocmai de aceea pretinsa corespondenţă pe care a purtat-o cu fariseul convertit în apostol, un schimb de epistole în care fiecare îl gratulează pe celălalt cu apelative ca „frate“ şi „suflet înrudit“, corespondenţ a aceasta trebuie privită ca o făcătorie apologetică, întocmită de emulii răstignitului.

La Roma, Seneca va excela în arta retoricii, chiar dacă contemporanii îi vor reproşa stilul prea sprinţar, în contrast cu declamaţia sobră aflată atunci la modă. Sub unghi politic, Seneca va avea ghinionul de a trăi sub un şir de satrapi, unul mai crud ca altul. Se naşte sub Augustus (anul 4. î.H.), sub sceptrul căruia propria ţară e preschimbată în provincie romană, urmează Tiberius, în timpul căruia se află cu precădere în Egipt, pentru ca venirea lui Caligula să întroneze domnia bunului-plac imperial, cînd dimineaţa te trezeai senator pentru ca seara să te pomeneşti aruncat în groapa cu lei. Însuşi Seneca va cădea în dizgraţia împăratului, fiind la un pas să fie executat, norocul lui stînd în vechiul astm, din ale cărui chinuri apropiaţii deduceau că retorul nu mai are mult de trăit, pînă şi Caligula privindu-l ca pe un muribund cu care nu trebuia să-ţi mai baţi capul. Cum delirul tiraniei lui Caligula nu va dura decît patru ani, pe tron va veni Claudius, în timpul căruia lui Seneca i se va face dor de Caligula, căci noul împărat, la sugestia soţiei Messalina, îl va trimite în exil în Insula Corsica, sub stigmatul de a fi săvîrşit un adulter cu sora mamei lui Nero. Acuzaţia, chiar dacă era întemeiată, era cu totul ipocrită, trădînd un capriciu femeiesc: adulterele se săvîrşeau aşa de des la Curtea Imperială, că nimeni nu vedea în ele o culpă, dar cînd soţia împăratului îţi pune gînd rău, nici un zeu nu te mai poate ajuta.

După şapte ani de exil, Seneca se întoarce la Roma graţie diligenţelor Agrippinei, mama lui Nero, care doreşte ca filosoful să-i predea tînărului de 12 ani retorica. Seneca acceptă şi peste cîţiva ani, după otrăvirea lui Claudius, se pomeneşte în postura de tutore al noului împărat: Nero are 17 ani şi promite să fie un despot luminat, căruia lecţiile de spirit pe care i le predă maestrul îi vor influenţa în bine hotărîrile. Cine ar fi bănuit că, în pielea drăgălaşului adolescent, se ascunde un histrion ahtiat de adulaţii, un paranoic ale căror sminteli vor depăşi în atrocitate pînă şi aberaţiile unui troglodit precum Caligula? Ce va urma va fi un lanţ de acte descreierate. Culmea e că acum Seneca îşi atinge apogeul public: devine consul şi totodată, în urma darurilor cu care îl răsfaţă Nero, averea îi creşte în chip vertiginos. Consecinţa va fi o falie între regula moderaţiei stoice şi fastul în care îşi va duce zilele, istoricii învinuindu-l de duplicitate. Să pledezi pentru cumpătare şi, totodată, să te îmbogăţeşti peste măsură nu e dovadă de coerenţă. Chiar Seneca simte că făgaşul vieţii o ia razna, drept care se străduieşte să iasă din anturajul lui Nero. Nu va reuşi, întrucît împăratul îl priveşte ca pe magistrul din gura căruia îşi căpătase educaţia şi căruia, în consecinţă, se cuvine să-i dea toate onorurile.

Pe scurt, Seneca e confiscat de afecţiunea discipolului, fiind o victimă a iubirii lui. De aceea va fi silit să rămînă în groapa cu şerpi, atîta doar că idila se va încheia repede, cînd Nero, descoperind un complot de a cărui pregătire îl bănuieşte pînă şi pe magistru, îi porunceşte filosofului să se sinucidă. Cum porunca imperială nu îngăduie tergiversări, Seneca, sexagenar acum, îşi va tăia venele, dar fără succes: pur şi simplu trupul nu-i va muri. Va bea cucută, iarăşi fără deznodămînt. În fine, va intra în saună, unde aburii îi vor face de petrecanie. Cel care trăise mereu cu teama de a muri asfixiat îşi vedea adeverită frica. Petrecută lent şi dureros, moartea i-a fost un exemplu de conduită stoică, confirmînd preceptul tota vita discendum est mori („întreaga viaţă e un prilej de a învăţa să mori“). Tacit i-a descris împrejurările morţii, iar Rubens a pus-o pe pînză.

Scris după calapod academic, volumul lui Emily Wilson e mai mult decît o biografie, întrucît autoarea comentează fiecare din textele lui Seneca, căutînd mereu indicii menite a lămuri biografia. Rezultatul va fi un volum erudit, bătînd spre monografie sobră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara