Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Stoicul filantrop de Sorin Lavric

Din scrisul lui Laurențiu Staicu răzbate un spectru neutru cu iz didactic, ca atunci cînd asiști la o prelegere cuviincioasă, în cursul căreia autorul se străduiește să împace taberele aflate în dispută. Profesor universitar la Facultatea de Filosofie din București, în tonul lui Staicu se simte apăsarea exercițiului pedagogic, cu acea nivelare afectivă ce merge pînă la scoaterea din cuvinte a accentelor patetice. Tonul e liniștit, ritmul e încet, sensul frazelor e clar, noțiunile se leagă cuminte, nici o stridență de interpretare nu tulbură oglinda paginii și nici o imprudență ideologică nu încrețește netezimea gîndului. Ne aflăm sub nemiloasa hegemonie a convențiilor academice.
Marele noroc e că Staicu renunță la jargon și scrie fluent într-o vernaculară pe înțelesul tuturor, detaliu ce scoate cartea din categoria indigestă a cursurilor universitare, a căror lectură înseamnă un veritabil supliciu pentru un ochi înzestrat cu un minim gust. În plus, lipsa bibliografiei și ocolirea notelor de subsol dau cărții aerul unui eseu cuminte, un soi de vademecum în cuprinsul căruia ți se reamintesc cîteva din pozițiile consacrate din istoria filosofiei. Neîngăduind capriciului personal să-și arate colții, Staicu e dascălul ce se păstrează în oficiul strict al etalării de distincții impersonale.
Dar ce frapează e tonul: mai rar să poți scrie atît de calm, atît de recules în filotimia proprie, despre trei teme a căror stringență a tulburat filosofia încă de la începuturi. Temele sunt înfățișate sub forma a trei întrebări: De ce există ceva mai degrabă decît nimic? Cine sunt eu? Ce este cu adevărat real? Întrebările, largi cît pîlnia unor galaxii, sunt monstruoase prin tenta de oracol cu care făgăduiesc adevărul ultim. Fiecăreia îi este închinat un capitol lămuritor, în care autorul, intrat în pielea unui colportor detașat, trece în revistă răspunsurile pe care gînditorii le-au plăsmuit în timp.
Rezultatul e Trei istorii metafizice pentru insomniaci, un tom scris alene, în cadență de metronom placid, cu o stare de spirit mansuetă, a cărei blîndețe exercită asupra cititorului o relaxare statornică, al cărei revers neplăcut e că te surprinzi pe alocuri cum atenția îți fuge în altă parte, sub sațietatea de a urmări niște nuanțe care, asemenea unor poteci prea bătătorite, te izbesc prin alura de poncife iremediabile. Dar să nu fim malițioși: pentru tinerii cărora filosofia nu le spune mai mult decît două-trei noțiuni auzite în treacăt la o tejghea de tractir, volumul e o prețioasă introducere în împărăția subtilă a celor posedați de canonul gîndirii abstracte.
Există un procedeu de care Laurențiu Staicu face uz cu precădere, și anume pertractarea: întoarce o problemă pe toate fețele, fără ca în final să poată înclina spre o soluție verosimilă. Nu pentru că i-ar lipsi inteligența, ci fiindcă balanța argumentelor rămîne înțepenită la mijloc, într-o orizontală inertă, ce nu-i îngăduie preferințe. Laitmotivul cărții e același: în tărîmul acestei pandalii savante care e filosofia nu e loc pentru răspunsuri definitive, dovezi infailibile sau argumente absolute. Suntem osîndiți la incertitudine, la o necontenită rumegare a unor adevăruri parțiale, și atunci singura atitudine e împăcarea cu condiția pe care o avem, aceea de ființe relative, cărora cunoașterea nu le e dată decît în porții mici.
În Laurențiu Staicu se simte o vădită tentă stoică, un soi de resemnare din care își face o obișnuință de gîndire, altfel nu-mi pot lămuri ușurința cu care ne îndeamnă să ne acceptăm propriile limite. Pus în fața marilor întrebări, cărora nu le putem da explicații satisfăcătoare, Staicu propovăduiește moderația, adică împăcarea cu neputința de a le răspunde în chip definitiv. Să fim smeriți în accepția laică a termenului, să nu mușcăm din poama orgoliului care ne șoptește că putem înțelege totul dintr-o dată. Să nu avem așteptări prea mari, ca să nu fim mai dezamăgiți decît s-ar cuveni. Să ne mulțumim cu bucăți de adevăr, cu acele doze anestezice ce ne alină panica, căci oricum nu putem înțelege nimic pînă la capăt.
Vă rog, de pildă, să explicați în ce constă identitatea unei persoane cu ea însăși, potrivit întrebării „Cine sunt eu?“ și veți vedea nu doar că veți claca deplorabil, dar pe deasupra veți simți că filosofia are ceva drăcesc, fiindcă te pune în fața unor aporii care îți strică pofta de viață, și asta fiindcă ele te fac să simți subțirimea copcii de prejudecăți pe care stai. Morala o știm: pricepem orice fleac cu condiția de a nu-l aprofunda, dar de cum încercăm să-l explicăm, ne ducem la fund. Copca de sub noi se crapă de îndată ce o cercetăm. Așa se întîmplă cu cele trei teme pe care Staicu le mărunțește. Pertractarea la care le supune sfîrșește în degringoladă, adică într-o cufundare în nuanțe cu neputința de a te opri la vreuna. Degringolat e spiritul care, neputîndu-se agăța de nici un reazem definitiv, alunecă într-o melasă de aporii. La sfîrșitul cărții te afli în posesia unor distincții cărora nu știi ce întrebuințare să le dai, privindu-le inert, precum asinul lui Buridan. Ești ca un clovn care, ținînd în mînă un mănunchi de baloane ce-l poartă prin aer, se pomenește căzînd în urma spargerii lor.
Existență, identitate, realitate – iată trei baloane ce se sparg sub pana lui Staicu. Balonul existenței se face praf, fiindcă nu poți spune nimic despre rostul universului, cu atît mai puțin despre sensul vieții. Cu timpul, capeți o repulsie verificată împotriva întrebărilor de tipul „De ce?“ și „Pentru ce“. Pronunțarea lor e inutilă, sunetul lor fiind precum butoiul danaidelor: oricîtă apă explicativă vei turna în el, incinta enigmei nu se va umple niciodată. La fel, balonul identității mele se face fîșii, întrucît nu pot defini ce anume sînt eu, ca persoană unică: creierul, sufletul sau memoria mea? Nici una, nici alta, moment în care un vertij speculativ mă aruncă în slăbiciune, silindu-mă să curm tăierea firului în patru. În fine, balonul realității se sfîșie cînd vreau să dovedesc că lumea în care trăiesc e aievea. Nu știu dacă trăiesc într-o hologramă a universului pe care creatorul, dintr-o toană demiurgică, o proiectează aici, cum nu știu dacă sunt o scamă plutind în visele din somnul aceluiași creator. Dacă ipoteza universului ca o bucată de materie stupidă aflată în rotiri absurde vă consolează mai mult, îmbrăți- șați-o. Nu e nici o scamatorie de cuvinte la mijloc: habar nu avem în ce lume trăim.
Mintea lui Staicu se simte mai apropiată de științe decît de religie, autorul fiind un agnostic pentru care înțelegerea e singurul criteriu de orientare în viață, un fel de vector în stare a-l așeza pe treapta cîștigătoare a destinului. E bun tot ce înțeleg, e rău tot ce accept din neînțelegere. Înțelegerea e sfeștocul cu care împart picături de luciditate în vîltoarea istoriei, e tămîia binefăcătoare alungînd diavolul prejudecăților. E antidotul mirabil împotriva ideilor fixe, e cimentul cu care întăresc copca de convingeri pe subțirimea cărora îmi duc zilele.
Premisa autorului e de bunsimț: orice om, oricît de troglodit ar fi, are o minimă concepție asupra vieții, și această concepție poate fi îmbunătățită prin înțelegere, caz în care filosofia poate deschide ochii plebei în privința soartei. Iată o viziune curat filantropică, a cărei hibă e că vulgul nu-și va modifica niciodată concepția sub înrîurirea filosofiei. Omul comun e zidit într-o bolniță personală asupra căreia nici o doctrină doctă nu are putere. Cine nu a intuit acest adevăr crud va trăi cu iluzia că grija celor mulți e să înțeleagă ce-i cu viața lor, cînd de fapt ei au încetat de mult să mai aibă incertitudini, trăind într-o cușcă sigură de adevăruri meschine, pe care nici un Kant nu le poate clinti.
Staicu e încredințat că, dacă filosofia s-a rupt de public, de vină sînt chiar filosofii, cărora le lipsește arta de a-și simplifica ideile pînă acolo încît ele să fie accesibile mulțimilor. Autorul e darnic pînă la pomană altruistă, atribuind pegrei niște virtuți de care, slavă Domnului, ea nu vrea să știe, ignorîndu-le cu încăpățînare. Filosofia e pentru puțini, pentru aceia în al căror cap ifosele de sens și farafastîcurile de destin sunt nevoi intime, cărora nici ei înșiși nu le pot da vreo justificare rațională.
Un volum meticulos, clar și calm, de o resemnare stoică ce contravine elanului filantropic cu care Laurențiu Staicu vrea să reverse binefacerile filosofiei asupra celor care nu vor să audă de ea. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara