Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Stânga şi dreapta de Toma Roman

Ultimele evenimente politice din cea de-a II-a Republică (instaurată după căderea comunismului) au pus stringent problema redefinirii eşichierului politic. O coaliţie de centru-dreapta (Alianţa DA), impusă de un preşedinte de dreapta (Traian Băsescu), s-a destrămat, lăsând la guvernare un partid de dreapta (PNL-ul), care îşi propune să ducă la bun sfârşit programul adoptat cu partenerul său iniţial (PD-ul). Partenerul, el însuşi de centru-dreapta (PD-ul este membru al Partidului Popular European), trece în opoziţie, lăsând guvernul minoritar, de aceeaşi coloratură, la cheremul unui partid de stânga, PSD-ul, ce domină Parlamentul ţării. într-un efort solidar, partidul de stânga (PSD-ul) şi cel guvernamental de dreapta (PNL-ul) încearcă să demită - prin referendum - preşedintele care, ales prin vot direct, vrea să-şi aplice proiectele preelectorale de dreapta, intrând în contradicţie cu reglementările Constituţiei ce-i limitează atribuţiile doar la reprezentare şi mediere. Ciudăţeniile Constituţiei României - "originală", cum dorea "emanatul" Ion Iliescu, primul şi cel mai longeviv conducător post-comunist al ţării - sunt deja cunoscute. Preşedintele este ales prin vot direct, dar nu-şi poate aplica programul decât delegând puterea unui şef al executivului (ales indirect, pe liste, în Parlament), care, în caz de abatere de la concretizarea programului oferit electoratului, nu poate fi schimbat. Dacă, aşa cum s-a întâmplat în ultima vreme în România, preşedintele încearcă să forţeze schimbările anunţate înainte de alegeri, el se trezeşte legat de mâini de un executiv (impus totuşi prin voinţa lui) ce îşi poate găsi oricând sprijin la adversarii săi declaraţi din Parlament şi, mai mult, poate declanşa procedurile de suspendare pentru cel ce şi-a încălcat rolul (decorativ) prevăzut de Constituţie. Ales prin vot direct, preşedintele nu poate fi însă suspendat decât tot prin vot direct, pe calea referendumului. Ceea ce s-a şi petrecut, cu un rezultat zdrobitor (75% dintre votanţi au fost împotriva sus­pen­dării) pentru iniţiatori. Constituţia - realizată de emulul iliescan, A. Iorgovan - nu prevede nici o consecinţă a acestui vot, deşi el este direct. Se revine, altfel spus, la statu quo ante, oponenţii preşedintelui nefiind, nici măcar moral, afectaţi. Să recapitulăm. Aşadar, un partid de dreapta (PNL-ul) rămâne la putere, eliminându-şi partenerul de dreapta (PD-ul). Guvernarea minoritară impune, pentru a supravieţui, apelul la partide din opoziţie (PSD-ul şi PRM-ul), percepute - inevitabil - de stânga. PSD-ul, cu cea mai mare reprezentare parlamentară, este chiar de­clarat de stânga, membru al Internaţionalei Socialiste. PRM-ul, de un stângism nostalgizant (după stabilitatea protocolară a comunismului) se situează la extrema acestei direcţii prin naţionalismul său exacerbat şi segregaţionist. Ambele partide de stânga susţin guvernul unui partid de dreapta ce afirmă cu tărie că îşi urmează programul. Opţiunea lor pare paradoxală şi riscantă. Electoratul PSD, alcătuit în proporţie covârşitoare din cetăţeni formaţi în perioada comunistă, obişnuiţi cu dependenţa de statul-asistent, poate fi contrariat. Cum poate susţine PSD-ul, al cărui program vizează o protecţie socială masivă şi o nivelare - prin fiscalitate - a diferenţelor de statut social, un guvern (şi un partid) de dreapta ce urmăreşte, în vir­tutea poziţiei sale doctrinare, reducerea rolului statului, stimu­larea individualismului concurenţial şi a liberalis­mului economic? Prin discursurile liderilor săi, PSD-ul încearcă, e drept, să demonstreze că susţinerea guvernului minoritar liberal este condiţionată de o serie de corecţii ale acţiunii administrative în favoarea păturilor sărace, asistate, ale societăţii. în fapt, PSD-ul sprijină necon­diţionat PNL-ul pentru ca guvernul acestuia să-şi ducă la bun sfârşit mandatul. Indiferent de motivaţiile politicia­niste, mai mult sau mai puţin strategice, ale partidului de stânga, o asemenea poziţie devine, într-o democraţie normală, inexplicabilă, cu consecinţe suicidare pentru autorii ei. O asemănare cu mişcările de modernizare din democraţiile tradiţionale în care polarizarea stânga-dreapta tinde să capete alte nuanţe (cum se întâmplă în Franţa, unde guvernul de dreapta al preşedintelui Sarkozy a inclus pe "devianţii" din Partidul Socialist) este falsă. PSD-ul susţine guvernul PNL, afirmând concomitent că nu renunţă la nimic din programul său socialist. Adevărul ascuns de această situaţie paradoxală şi atipică a României (confirmată şi de "monstruoasa coa­liţie" antiprezidenţială a celor 322 de parlamentari prove­niţi din partide aparent opuse) este relevat de o afirmaţie puţin comentată a unui fruntaş liberal al cărui caz a fost deto­natorul exploziei ADA. I se părea firesc ca România să fie administrată de o coaliţie PSD-PNL, adică de cel mai reprezentativ partid de stânga şi de cel mai cunoscut partid al dreptei. în acest scop, a şi finanţat electoral PSD-ul şi, fără a ocupa prim-planul scenei, a militat în continuare pentru apropierea celor două partide. A-l acuza, de aici, de oportunism politic este o greşeală. El a intuit exact că PSD-ul este un fals partid social-democrat. Născut sub tutela fostului nomenclaturist comunist, Ion Iliescu, PSD-ul iniţial (FSN, FDSN, PDSR) a fost alcătuit în principal din tineri activişti PCR, din securişti de ultimă generaţie (mult mai şcoliţi decât antecesorii lor selectaţi de sovietici) şi diverşi oportunişti împinşi în faţă de "evenimentele din 1989". Liderii săi au aplicat cu fermitate teza leninistă a prima­tului politicului asupra economicului, forţând preluarea puterii pentru controlul total al avuţiei naţionale etatizate sub comunism. Puterea politică a impus modalităţile de rea­lizare a tranziţiei, formele dez-etatizării economice, direcţiile eforturilor investiţionale. O ruptură brutală cu perspectivele cetăţenilor - asistaţi; "orfanii" statului totalitar ar fi fost, în absenţa unei lustraţii reale şi severe, un dezastru pentru lupii deghizaţi în miei, cum s-au dovedit a fi moştenitorii "de drept" ai comunismului. Legăturile ierarhice şi dependenţele reciproce, tipice fostului regim, în care constituiau "avangarda proletariatului", i-au obligat la acţiune solidară, la constituirea unei adevărate cupole mafiote, impunând faimosul "sistem ticăloşit", transpartinic, imun la lege şi la amenzile electorale. Experienţa lui Ion Iliescu le-a impus adoptarea propagan­distică a doctrinei social-democrate şi a programelor socializante prin care au fost acoperite manifestările "de cumetrie" ale celui mai sălbatic capitalism de clasă. Cleptocraţia s-a transformat în oligarhie, blocând concomitent posibilitatea apariţiei unui veritabil partid de stânga. Dintr-o perspectivă politic-reală, PNL-ul, partidul oamenilor de afaceri, al întreprinzătorilor, nu poate colabora decât cu PSD-ul, gruparea ce reuneşte cei mai bogaţi oameni ai ţării, stăpânii resurselor acesteia. Apropierea de liberali i-ar putea transforma din stăpânitori-parazitari ai bunurilor economice semnificative în adevăraţi întreprinzători, iar aceştia, la rându-le ar putea beneficia de umbrela politică a administraţiei dominate de PSD-işti. Ce s-ar întâmpla mai departe, intuieşte oricine. Stânga şi dreapta nu mai există în România. O reconstituire corectă a lor s-ar putea realiza numai prin abandonarea "sistemului ticăloşit". Bătălia pentru eliminarea lui va fi însă extrem de dificilă şi de lungă durată. Fără declanşarea ei, România va rămâne însă "un caz aparte" în UE, o mostră de "democraţie originală", aşa cum a proiectat-o întemeietorul minciunii în care trăim, Ion Iliescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara