Numărul curent: 43

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Stilul epistolar de Rodica Zafiu


Cred că stilul epistolar românesc de azi suferă de o anumită sărăcie, de care ne dăm seama mai ales în preajma sărbătorilor... Puncte sensibile mi se par a fi tocmai cele care alcătuiesc de obicei structura de rezistenţă a scrisorilor: formulele clişeizate de deschidere şi de închidere. Lăsând la o parte extremele - scrisorile oficiale, extrem de formale şi scrisorile familiare ultrainventive, glumeţe, ludice - rămîne puţină alegere pentru nuanţele de amiciţie şi de cordialitate respectuoasă. Pe hîrtie, inventarul poate părea bogat: manualele de corespondenţă, dintre care multe traduse şi adaptate din alte limbi, conţin uneori o mare varietate de formule, dintre care prea puţine sînt cu adevărat în uz. Ar fi interesant să supunem unui test cît mai multe din formulele deja înregistrate, pentru a verifica şi cîte din cele valabile în trecut mai sînt folosite astăzi. Diferenţa poate fi urmărită şi prin examinarea volumelor de corespondenţă ale unor personalităţi culturale din trecut; am ales pentru acest mini-experiment Scrisori către Ion Bianu, ediţie de Marieta Croicu şi Petre Croicu, vol. I-V, Bucureşti, Minerva, 1974-1980.
O clasificare formală (gramaticală sau lexicală) a încheierilor epistolare nu spune mare lucru. Clasificarea socio-lingvistică - în funcţie de nuanţele exacte ale contextului şi ale raporturilor (de vîrstă, profesie, intimitate) dintre corespondenţi - e mai interesantă şi este desigur indispensabilă utilizărilor practice ale materialului. Prefer însă, în acest spaţiu limitat, o abordare mai puţin riguroasă, ba chiar supusă judecăţii subiective: în încercarea de a decide, dintr-un corpus de formule de acum aproximativ 100 de ani, care sînt complet ieşite din uz şi care au supravieţuit, cu grade diferite de acceptabilitate. Unele cazuri mi se par foarte limpezi; nu mai pot apărea altfel decît în citate sau în parafraze ironice formule precum: "Al dumitale stimător" (Jarník, 1900), "Al dumneavoastră iubitor" (Goga, 1906), "Al tău binevoitoriu" (I. M. Moldovanu, 1876), "Vă salut cu deosebită stimă, al d-voastră devotat serv" (Lacea, 1914), "Al dumitale amic sincer" (Spiru Haret, 1897) etc. Unele au ieşit din circulaţia reală odată cu învechirea pronumelui de politeţe dumneata: stilul epistolar actual e obligat să opteze în mod decis pentru tu sau pentru dumneavoastră. Puţin probabilă e azi formula care începe cu pronumele sau cu adjectivul posesiv sau cu genitivul unui pronume de politeţe; structura era însă foarte răspîndită în scrisorile mai vechi - "Al tău" (Manliu, 1882), "Al tău prieten" (Iorga, 1903), "Al dumitale" (Hasdeu, 1893), "Al dumitale amic"(1896, Spiru Haret) "Al dumitale coleg şi prieten" (Iorga, 1914), "Al dv., cu respect" (Kirileanu, 127), "Al d-voastre cu toată stima" (S. Fl. Marian, 1889), "Al d-voastră sincer amic" (S. Fl. Marian, 1889), "Al dv. cu totul" (G. Moroianu, 1908). Emfaza din ultimul exemplu ne ajută să înţelegem de ce exprimarea posesiei, în afara unor scrisori pasionale, nu mai are mare curs. O altă structură dispărută, derivată din cea descrisă anterior, e cea eliptică. Unele scrisori se încheie, simplu, cu "Amic" (Haret, 1897; Hasdeu, 1897) sau "Amic sincer" (Iorga, 1896), cărora le urmează desigur semnătura. Un exemplu interesant de cădere în desuetudine îl oferă unul dintre cuvintele cele mai frecvente în formulele de încheiere de acum un secol: devotat. îl găsim la mai mulţi autori, în combinaţii diferite: de la "Al dumitale amic devotat" (Haret, 1897; Iorga, 1899), "Al dumitale coleg devotat" (Iorga, 1913), pînă la "Al dumitale devotat" (Haret, 1902; Iorga, 1896), "Al dv. devotat" (G. Moroianu, 1908), şi chiar "Devotat" (Haret, 1907). Adjectivul apare întărit de determinări cu rol de exprimare a valorii superlative - "Al dv. adînc devotat" (Kirileanu, 1908), "Adînc devotat" (Kirileanu, 1909), "Al d-tale prea devotat" (Kogălniceanu, f.d.) sau e substituit de substantivul corespunzător: "Al dv. cu tot devotamentul" (Kalinderu, f.d.). în momentul de faţă, nici amiciţia, nici relaţiile mai formale nu-l mai utilizează.
Alte formule sînt destul de apropiate de cele actuale şi poate fi încă acceptată folosirea lor, uşor ceremonioasă - "Primiţi salutările mele distinse" (Iordan, 1920) "Primeşte, te rog, salutările mele" (Iorga, 1919), "Te salut cordial şi-ţi strîng mîna frăţeşte" (Jarník, 1886; unele sînt chiar foarte actuale: "La revedere şi cele mai bune salutări" (Iorga, 1914), "Multe salutări" (Iorga, 1914) "Cu toată prietenia" (Iorga, f.d.), "Să auzim de bine" (Ispirescu, 1881, Jarník, 1883), "Cu deosebită stimă" (Lacea, 1913) etc. Pentru situaţia actuală, putem judeca după propria experienţă şi corespondenţă, dar putem să ne şi verificăm intuiţiile cu ajutorul unor corpusuri epistolare publice: listele de discuţii şi "Cărţile de oaspeţi" din Internet. Formulele de azi cuprind în genere salutări, gînduri sau un nedefinit toate; adjectivele preferate sînt bun sau mult, ceea ce nu permite foarte multe variaţii. S-a extins uzul formulei afective "Cu drag", care presupune totuşi o relaţie de prietenie mai apropiată. Neutre şi generale, de folosit în orice ocazie, mi se par "Cu cele mai bune gînduri" şi "toate cele bune", poate şi "numai bine". Registrul formal selectează sau combină elementele "Cu stimă / consideraţie / respect", eventual intensificate prin adjectivele deosebit(ă) şi mult(ă). Cum spuneam la început, ar trebui totuşi investigată reacţia în faţa acestor liste a unui număr cît mai mare de vorbitori contemporani, pentru a stabili cota relativă a diverselor preferinţe şi idiosincrazii.