Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Sticla în muzeu de Cătălin Davidescu

Notorietatea unui gen artistic într-o anume perioadă este rezultatul întrunirii mai multor factori: importanţa artiştilor care frecventează genul, impactul pe care acest fenomen îl are asupra publicului şi a mediei şi forţa economică investită în fenomenul respectiv.
        
"Artele focului", în general, şi arta sticlei, în mod special, întrunesc tot acest ansamblu de factori obiectivi şi subiectivi.
       
Este adevărat că succesul de ordin material, cel mai adesea, pe bună dreptate, este asimilat cu obiectele decorative, de serie, a căror piaţă are astăzi o curbă ascendentă. În paralel cu această realitate, uneori favorizată de ea, în ultimii ani există şi o notabilă participare românească la cele mai performante manifestări, alături de ţări cu veche tradiţie în domeniu. Evoluţia noastră atipică nu este însă contrazisă nici aici. La noi, prezenţa sticlei în planul expoziţional al muzeelor este încă frustrant de mică. Explicaţii, evident, există - începând de la cele de ordin material şi terminând cu cele legate de o mentalitate "prea tradiţionalistă", neadaptată încă noilor realităţi din domeniu. Este vorba, mai curând, de acea veche şi neinspirată delimitare a artelor în "majore" şi "minore" care mai stăruie încă în "moştenirea genetică" a unor funcţionari muzeali. În concepţia lor dăinuie, bine ancorată, ideea că o expoziţie de "arte decorative" nu poate atinge prestigiul uneia de pictură, grafică sau sculptură. În ceea ce priveşte fotografia, lucrurile stau cu mult mai rău deşi, de mai bine de un deceniu, universităţile de artă au secţii pentru arta fotografică.
       
De un regim similar "se bucură" şi formele artistice mai noi chiar dacă, şi ele, au deja o vârstă onorabilă - happening-ul, instalaţiile, obiectul etc., a căror promovare este privită cu suspiciune şi cu adversitate, mai ales în spaţiile muzeale din provincie unde o sclerotică rezistenţă la nou este ridicată la rang de virtute.
       
În ceea ce priveşte noile media, ele au stârnit interesul Muzeului Naţional de Artă Contemporană însă, şi aici, inerţii greu explicabile eludează zona importantă a artelor decorative.
       
Este cu atât mai regretabilă această mentalitate a managerilor culturali cu cât, după 1990, odată cu "liberalizarea pieţei", cea mai performantă deschidere spre Occident a fost în domeniul "artelor minore". Un singur exemplu pe care îl considerăm edificator: la Festivalul Internaţional al Sticlei "Glaszomer 2002 - Amsterdam, Leerdam, Haga" una dintre cele mai importante manifestări pe plan mondial în domeniul sticlei, au participat patru artişti români dintre care trei cu expoziţii personale la Amsterdam şi Leerdam. Este vorba de Mihai Ţopescu, Alexandru Ghilduş şi Ion Nemţoi. Pentru o corectă înţelegere, facem precizarea că nu a fost vorba de lucrările lor decorative de serie. Iată de ce considerăm inspirată iniţiativa Muzeului de Artă din Craiova, adresată artiştilor sticlari gorjeni Valer Neag şi Mihai Ţopescu, de a deschide o expoziţie personală într-un spaţiu deosebit de generos, nu atât ca întindere cît mai ales ca prezenţă arhitectonică. Propunerea, îndelung meditată, a fost pusă în "scenă" de cei doi protagonişti cu mult profesionalism. De la lucrările prezentate de fiecare şi până la spaţiul destinat pieselor respective, totul a fost în prealabil gândit şi bine premeditat. Ei şi-au regizat spectacolul expoziţional pe o axă simbolică: SACRU-PROFAN, astfel încât identificarea fiecăruia dintre ei să poată fi optim valorizată. Gorjean din întâmplare şi apoi prin adopţie, Valer Neag îşi construieşte parcursul în preajma "Coloanei", dar nu sub semnul ei.
       
El îşi structurează expoziţia pornind de la ideea sacralităţii fiinţei umane. Este o temă majoră care se impune constant în opera sa încă de la debut. Artistul îşi concepe creaţia ca pe o mărturisire de dragoste, de înţelegere faţă de semeni, de familie-componentă importantă a Decalogului său etic şi artistic - de tot ceea ce îl înconjoară.
       
Personaje şi obiecte prind contur în câmpul amorf şi translucid al sticlei, întrupând efortul său de a-şi găsi identitatea, de a-şi conserva memoria afectivă şi a rezista astfel absorbţiei timpului. Ataşamentul său la realitate, la o lume a oamenilor şi a obiectelor se petrece sub semnul aparenţei sau, mai curând , al transparenţei.
      
Recuzita unei realităţi domestice (scaune, personaje, păsări, peşti) se împleteşte cu elemente de factură simbolică (piramida, urma piciorului Mântuitorului, Zodiacul etc.) conturând o axă pe care se regăsesc deopotrivă spiritualul şi teluricul, într-un dialog calm şi profund în care factorul de coeziune este însăşi valoarea expresivă a materialului folosit.
       
Banalitatea aparentă a obiectelor împrumutate din concretul cotidian al existenţei constituie elementul de acroş al receptorului la dimensiunea spirituală intenţionată de artist. Astfel, obiectele-personaje sunt marcate de nenumărate sensuri simbolice. Artistul le reinvesteşte emoţional şi semantic pentru ca acestea să capete o nouă autenticitate. Găsim aici trimiteri, mai mult sau mai puţin acuzate, către ideea de ortodoxie, filtrată, evident, într-o scriitură proprie, cu note discret elegiace specifice, de altfel, gândirii sale plastice.
       
Deşi, în aparenţă, discursul se poartă în sfera rarefiată a întrebărilor esenţiale, în realitate el se impune într-un registru natural, firesc şi deconectant. Piesele, în ansamblul lor, respiră într-o atmosferă intimă, aproape familială. Binomul ideatic al lucrărilor sale este: ,,Cer - Pământ", ,,Familie - Mântuitor", el devenind şi mai convingător prin susţinerea lui în plan material printr-o gândire plastică robustă care dă, în final, adevărata măsură a calităţii.
       
Această concepţie - pe care am putea-o denumi, cu riscul unei anumite preţiozităţi, Umanizare a Sacrului - constituie una dintre coordonatele "poeticii" sale. "Eul creator" nu mai disociază raportul autor-operă, implicarea auctorială fiind acum totală. A nu se crea însă confuzia că autorul se substituie, îşi arogă prerogative demiurgice, dimpotrivă, el subliniază un tip de relaţie mult mai subtilă, în descendenţă platonică, aceea în care arta este doar reflexul la scară universală a adevărului divin, iar sticla se dovedeşte a fi un material foarte potrivit pentru astfel de reflecţii.
       
În contrapunct, ciclul de lucrări prezentate de Mihai Ţopescu: Politicienii, Proştii, V.I.P. - uri, reprezintă ideea unei implicări viscerale în lumea reală, a unei incursiuni de natură etică. Demersul său plastic actual, care nu e deloc singular în mediul artistic contemporan, este rezultatul unei atitudini ferme, ironice şi sarcastice, în acelaşi timp, faţă de ceea ce el consideră a fi Monştrii - de fapt personaje "emblematice" ale lumii noastre.
      
Acest ultim ciclu, prezentat în mai 2002 la Hulshoff Design Center din Amsterdam, conturează o dimensiune nouă a artistului, atât din punctul de vedere tematic cât şi la nivelul expresiei plastice.
       
Până acum, lucrările lui Mihai Ţopescu erau receptate ca forme originale ale unui spirit preocupat să-şi identifice propria amprentă în registrul unei realităţi esenţializate, în jurul unei tematici cu conotaţii predilect religioase (ciclurile Feresatră, Arcade, Capcana Soarelui, Ogive, Poarta etc.). Păstrându-şi întregi valorile cărora le este în continuare ataşat, "schimbarea sa la faţă" se produce acum mai ales la nivelul formei, dar şi ca atitudine, prin coborârea artistului, cu mijloacele specifice, din "turnul de fildeş" în "arenă", el substituie un sistem de aşteptări - imagini oarecum previzibile ca semn şi ca expresie - cu acela al unui moralist iritat de devierile contemporanilor săi de la un canon etic şi intelectual. Artistul îşi pune, pentru prima oară în mod serios, problema rolului şi a identităţii sale în societate şi responsabilitatea morală pe care trebuie să şi-o asume în raporturile cu lumea. În esenţă, el denunţă acele prezenţe ale vieţii publice care sînt predispuse la "monstrita cronică" (după propriul diagnostic), atunci când selecţia lor are la bază alte criterii decât cele ale performanţei şi moralei. Ciclul actual conturează o nouă dimensiune, aceea a unui plastician angajat în viaţa cetăţii. Aşa a apărut această serie "manifest" împotriva prostiei, a mitocăniei, a ignoranţei, a mediocrităţii şi a unui star-sistem de suprafaţă.
       
Mihai Ţopescu îşi materializează galeria de portrete caricaturale pe coordonatele unor sculpturi în rond-bosse din sticlă colorată şi lemn pictat. Aceste portrete de monştri, concepute ca aglomerări baroce de forme şi de culori, accentuează kitsch-ul şi superficialitatea lumii noastre cea de toate zilele.
       
Valorile tradiţionale ale materialului sunt deliberat minimalizate în favoarea unei cromatici vii care accentuează grotescul personajelor, impunând astfel şi un alt tip de "privire" asupra sticlei. Transparenţa, ambiguitatea, permanenta schimbare în funcţie de lumină - calităţi specifice acestui mediu - sunt mult estompate pentru a impune materiei valori noi, aproape nefrecventate până la el: opacitatea, o cromatică vie şi forme bine definite - valori ce o apropie de pictură şi de sculptură.
       
În concluzie, dacă Valer Neag aduce Sacrul în spaţiul fragil al umanului, Mihai Ţopescu esenţializează individualul în caractere şi tipuri sociale uşor recognoscibile, iar în această pendulare între Mărturisire şi Atitudine expoziţia celor doi artişti sticlari ne convinge că, măcar accidental, nu toţi românii sunt "sub vremi".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara