Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Memorialistică:
Stația Tokyo (jurnal de ambasador) de Radu Șerban

Proaspăt sexagenar, am purces pe magistrala vieții spre Stația Tokyo. Metroul București – Otopeni stagna în faza de proiect, iar „Stația Tokyo“ pe traseul său nici nu se inventase.
România beneficia de un credit preferențial din partea statului nipon de vreo 340 de milioane de euro pentru metroul spre Otopeni, așa că prioritatea economică a ambasadorului în Japonia rămânea Magistrala 6. De-ar fi să-mi pun cenușă-n cap, judecat după acest obiectiv, mandatul meu a rămas deschis. Dar să nu ne pripim cu concluziile, până la ultima pagină a mărturisirilor! „O țară întreagă poartă responsabilitatea acestui proiect“, cum recunoștea Radu Banciu în iunie 2017, simptomatic pentru ce ne dorim noi, românii: „Ce s-a făcut în România ultimilor 27 de ani? Nici măcar metroul până la Otopeni!“
Fratele meu a stăruit să-i descriu viața în Japonia, oamenii, orașele, obiceiurile, cultura, peisajele și, mai ales, trăirile interioare într-un mediu exotic, dincolo de cotidian, dincolo de Siberia, în „Țara Miracolelor“, la „Originea Soarelui“, cum s-ar traduce numele țării, Nippon.
Mă adresez lui, iar dacă alții vor citi, îi salut pe meridianul mărturisirilor, cu șapte fusuri orare spre Est. Redescopăr vocația riscului intelectual și ies în lume cu nedisimulatele-mi gânduri. Voi răsădi ceva din mine în ceea ce scriu, uneori răscolind prin garderoba nostalgiilor și orgoliilor ponosite. Voi ține cont de experiența lui Haruki Murakami, care a observat pe propria piele cât de important este pentru cel ce scrie, „să plece urechea la semnalele pe care i le dă propriul trup, fie că e vorba de carne, creier sau spirit“1.
Retrospectiv, văd Muntele Fuji și metroul spre Otopeni captându-mă în atracția lor gravitațională, la cel mai visceral nivel.
Unică punte între evenimentul trăit și mesajul transmis, scrisul rămâne o provocare. Temeinic, voi eluda reducționismul și pripelile de dragul finalizării, cu riscul derapajelor spre filigran. Capacitățile autogeneratoare ale limbajului îmi vor furniza cuvintele, deși știu că sinele de pe hârtie va ieși mai rigid decât sinele ce scrie.

2012 – Anul dragonului (tatsu doshi)
Cosmologia niponă (Onmyodo) înfățișează dragonul drept un binevoitor, om ce nu se lasă tras pe sfoară, deși uneori se poate înfuria. Blând, până la o limită!
Fără a mă naște în anul dragonului, această zodie mi-a marcat plecarea ca ambasador în Japonia, în 2012, an ce rezonează aparte în amfiteatrul vieții mele. Ajuns în acea demnitate prin dimensiunile-mi structurale, diplomația îmi impunea o bine dozată bunăvoință, proprie dragonului. În privința „trasului pe sfoară“, ca eufemism, din start dovedisem agilitatea să nu mă las păcălit, devreme ce refuzasem cu cerbicie ruta spre Tokyo via Moscova, propusă sau impusă de specialistul ministerului în materie de transport internațional. În privința „furiei“, am reușit s-o amân până la terminarea mandatului.
Ne-am îmbarcat, soția cu mine, în Jumbo-Jet spre țara sufletului încoronat cu floarea de cireș, pe 14 martie 2012, pentru a reveni în România pe 14 august 2016, într-un periplul de patru ani, patru luni și patru săptămâni, timp de asumare a misiunii de reprezentant plenipotențiar și extraordinar al României într-o țară îndepărtată; nu orice țară, ci una extraordinară și plenipotențiată, cunoscută în lume, a doua mare finanțatoare a Națiunilor Unite, cea mai mare creditoare mondială, a doua donatoare la bugetul Fondului Monetar Internațional și a treia economie globală, chiar dacă premonițiile lui Ezra Vogel din 19792despre „Japonia – numărul unu“ nu s-au adeverit integral. Nici evaluările amicului meu de la Londra, jurnalistul William Horsley3, despre „Japonia – o nouă superputere“, nu s-au confirmat, dar asta nu-i diminuează locul fruntaș între cele mai avansate națiuni ale lumii.
Deși în tradiția populară niponă, cifra 4, cufundată în tenebrele ghinionului, se confundă cu nefastu-i omofon „moarte“, superstițiile mă lasă rece, așa încât o asociez punctelor cardinale, care în Japonia, oricum m-aș învârti, se comprimă întrunul: Soare Răsare. În plus, cifra 4 compune magica vârstă împlinită tocmai în Japonia, 64, adică patru la puterea a treia. Patru puncte cardinale într-o lume tridimensională, aritmetic sună bine, chiar dacă nu mă simțeam la acea putere.
Evocată de Beatles în compoziția „When I’m sixty four“, vârsta îmi releva o viață deja trăită, plasându-mă la momentul meditației, al repaosului, al privirii spre sine, al nostalgiilor și, de ce nu, al scrijelitelor memorii, într-o stare de eternitate latentă, intimă.
Totuși, nu despre mine voi scrie, ci despre magnetismul uneia din civilizațiile globului, cea niponă, prezentată aparte de Samuel Huntington în „Ciocnirea civilizațiilor“4, drept una distinsă, distinctă de cea „sinică“, aceasta din urmă incluzând China, Coreea, Singapore, Taiwan și Vietnam. Mă voi raporta la civilizația japoneză, în măsura în care mi s-a devoalat propriei percepții în timpul mandatului în Japonia.
Unui „parașutat“ în arhipelag la începutul celui de al șaptelea deceniu al vieții i se oprește timpul în loc până la dezmeticirea în seducătoarea Țară a florilor cultivate în sufletul reavăn. M-am trezit pe un tărâm al tentației străinilor de a se întreba dacă nu halucinează, străini care, din acest motiv, au inventat o glumă: care-i diferența între un inorog și un japonez? Niciuna, ambele – personaje fictive.
Pus în gardă, am refuzat neîncetata uluială, găsindu-mi refugiul în travaliu, în țintirea priorităților autoasumate. Conștient de efectul gravitațional asupra vectorului voinței, încercam să ochesc deasupra țintei.
Încă de la sosire pe aeroportul Narita cu zborul KL 8612, în 15 martie ora 9, unde ne-a întâmpinat în salonul VIP directorul adjunct al protocolului din Ministerul Afacerilor Externe, am experimentat prima surpriză plăcută. La numai trei minute de la așezarea în fotolii, după un schimb de amabilități, ne-au anunțat sosirea bagajelor. Părea imposibil în câteva clipe, dar imediat la ușa salonului au sosit cele două valize, pe un cărucior. Le predaserăm la București cu destinația Tokyo, la cursa KLM cu escală la Amsterdam. Nimeni nu mi-a cerut tichetele de bagaj și nu m-a întrebat de vreun număr de identificare, deși Jumbo Jet-ul fusese plin, deci în mulțimea bagajelor sosite de la cală părea improbabil să le identifice cu atâta celeritate. Și totuși… Abia i-am oferit directorului macheta Coloanei Infinitului turnată în bronz, ca un mic simbol al țării pe care o reprezentam, că am și plecat spre mașini, grăbindune, după lunga călătorie, să ajungem la noul domiciliu, Ambasada României din Nishi Azabu, cartier central în cea mai mare conurbație mondială. Cei 82 de kilometri urma să-i parcurgem în circa o oră și jumătate.
Nefasta cifră 4 a debutat timpuriu, după ce plecaserăm din București pe data de 14, deși din perspectivă optimistă mai degrabă ratase debutul. Potențialul accident grav s-a încheiat doar cu un scrâșnet de frâne al Jeep-ului din dreapta, când șoferul nostru cu mănuși albe intrase nonșalant pe roșu, în chiar incinta aeroportului Narita, la prima intersecție semaforizată. Nici claxon, nici vorbe aspre, doar noii colegi în mașina din spate comutaseră semaforul feței pe galben intermitent.
La Ambasadă, după un duș reconfortant, le-am oferit un duș rece colegilor. În costumul încă șifonat din valiză, m-am întâlnit cu echipa la masa unui salon de protocol de la parter (etajul unu cum denumesc japonezii parterul). Țineam să știe de la început că am venit cu treabă, să le potențez capacitățile, să animez atmosfera, precizând țintele susținute în fața comisiilor celor două camere ale Parlamentului, când mă audiaseră la finele anului trecut.
Primit cu amabilitate și chiar cu puseuri de amiciție, nu am renunțat la tonul ferm, ce urma să- mi fie pus la încercare mai târziu, direct sau indirect. Am marșat pe respectul reciproc, extensie a respectului de sine, ca premisă a funcționării echipei. Nu îmi dorisem acel post, îl acceptasem drept misiune de onoare, decis să o urmez cât mai fidel, după deruta provocată în însăși Ambasada noastră cu un an înainte de Marele Cutremur din Est. Nimic spectacular în a mă regăsi în definiția diplomatului dată de Anthony Eden: „persoana care diminuează tensiunea și promovează înțelegerea“. Ajuns în Stația Tokyo, n-am omis să le confirm hotărârea de a susține proiectul liniei de metrou București – Otopeni, coloană vertebrală a dialogului economic al țărilor noastre.
Cu toți acei minunați colegi am coabitat cordial, de-a lungul întregului mandat. Împreună am împrospătat decorul holului de intrare, aducând din subsol un panou mare cu mănăstirea Râmeț, de la poalele stâncii, supranumită Catedrala Munților Apuseni, unde episcopul Policarp Morușca participase la o ceremonie de re-sfințire în perioada interbelică. Cu acei colegi am introdus noi tradiții și am punctat reușite.
Lumea trăia încă sub apăsarea groaznicei experiențe din 11 martie 2011, seism, tsunami și accident nuclear, în urma căreia unii diplomați își abandonaseră postul și efectele personale, plecând definitiv în țară de teama radiațiilor. De fapt, nu au exagerat, de vreme ce Ambasada Germaniei se refugiase în munți.
Timpul lenevise până la depunerea scrisorilor de acreditare. Mâna-mi dreaptă, operată de două ori, pe 10 octombrie 2011 și 10 ianuarie 2012, devenise „stângă“, ostilă, transformându-mă în ambidextru, sau chiar stângaci. Mă bărbieream cu stânga, deschideam ușa cu stânga, mă spălam pe dinți cu stânga, scriam cu stânga. În preziua decolării spre Tokyo renunțasem definitiv la atelă, însă orice strângere de mână îmi provoca durere. Când n-aveam încotro, rezistam cu stoicism, altfel evitând să mai dau mâna cu cineva.
Metodic, ca pe o imensă scenă turnantă, Tokyo se înveșmânta cu seducătoare flori policrome, felurite specii, în parcuri, pe alei, pe marginea șoselelor, în curți și grădini, pe terase și miradoare, anticipând festivalul florii de cireș, Sakura, de la cumpăna între martie și aprilie. Toată lumea ne fericea pentru perioada ideală în care sosiserăm, cel mai frumos sezon al anului. Mai târziu aveam să constat că florile nu lipsesc niciodată din decorul capitalei nipone, nici măcar iarna când stoicele camelii roșii își îmbracă revendicativ albe scufii de zăpadă, amintind căciulițele așezate de japonezi pe capetele statuilor de copii din fața templelor, conform mitologiei Sai no Kawara. Dar Sakura înflorește doar o dată pe an, în timp ce căciulițele dăinuie, prin grija trecătorilor.
(Fragment din cartea Stația Tokyo,în curs de apariție la Editura Cartea Românească)

__________
1 Haruki Murakami – Meseria de romancier, Ed. Polirom, 2016
2 Ezra F. Vogel – Japan as Number One – Lessons for America, 1979, Harvard University Press
3 William Horsley, Nippon – New Superpower – Japan since 1945, BBC Works, 1990
4 Cele 7 civilizații definite de Huntington: „vestică“, „ortodoxă“,“America Latină“, „musulmană“, „sinică“, „japoneză“ și „hindică“, la care s-ar putea adăuga Africa subsahariană drept a opta civilizație.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara