Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Sărbătoarea lecturii de C. Trandafir


Format într-o epocă patetică, de un vitalism care a generat renaşterea interbelică, N. Steinhardt a pătimit mult într-o istorie prea vrăjmaşă. Şi s-a bucurat, ca om literar, şi de-o sfinţenie omenească.

Nu traseul criterionist al marilor congeneri (Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu etc.) este cel pe care se situează scrisul său, ci mai degrabă cel al moraliştilor francezi sau, şi mai aproape de realitate, pe terenul unde se împacă umanul-creştinesc, eticul şi esteticul, plenitudinar, cum spuneau tinerii interbelici, sau în stilul lui ingenios şi colorat: "spre zăpăceala şi ciuda exegeţilor, bucherilor şi învăţătorilor şi întru împlinirea sfintei dreptăţi". Eseistica lui erudită şi hedonistă se bizuie deopotrivă pe o mansuetudine franciscană şi pe o rară energie spirituală, de unde lectura amoroasă alături de un polemism ferm, dar cordial. Pendulează subtil între contrarii pe care le aduce într-un punct de convergenţă. Îi place să hoinărească "absolut slobod printre idei, imagini, cărţi, amintiri, vise", între etos şi patos, face caz de "lexicul heideggerian", de "incertitudini", de "nelinişte în faţa neantului", de "simţământul tragic al existenţei" etc. Pe de altă parte, votantul lui G. Călinescu şi prietenul lui Al. Paleologu, e un spirit critic de nuanţă galică, "literator de şcoală franceză", din stirpea ocărâţilor şi preţuiţilor E. Lovinescu, Zarifopol, Pompiliu Constantinescu. Aceştia din urmă l-au contrariat, după mai bine de cincizeci de ani, pentru că au declanşat pe vremuri o campanie împotriva scriiturii lui Vasile Pârvan. Aşa procedase şi zelatorul marelui istoric, G. Călinescu, care vorbea de aceleaşi cusururi, de "lungile declamaţii" ale lui Pârvan, de "divagaţii imposibile, de "solemnitate găunoasă şi gongorică". Replica lui N. Steinhardt ("pârâş" îşi spune) dată trioului amintit este mult prea aspră, aproape o diatribă, dacă n-am şti că sub cuvintele înţepătoare se află un suflet iubitor şi de adversari de credinţe. E polemismul fără mănuşi, aşa cum cere natura lui însăşi, că de umoare neagră nu poate fi vorba (...). Îndeobşte, eseistul, cu tot neastâmpărul său, e cumpănit. Nu sare peste cal nici când îi căşunează contra structuralismului, potrivit cu credinţa în fertilitatea "incertitudinilor" şi a dreptului la "părere întemeiată pe rezervă şi prudenţă. Doctrina sau metoda i se arată ca "o nouă scolastică", de o erudiţie pedantă: "Structuralismul, închis în temniţele propriului său limbaj, dependent de stilistica sa ca de un drog, poate cu timpul deveni o formularistică, o idolatrie, un marş în cerc închis (aidoma plimbării în ţarcuri a deţinuţilor din puşcării). În loc de a fi o tălmăcire, o dare în vileag (precum făgăduise şi se fălise a fi), o descotorosire de atribute şi dichisuri, ajunge la rându-i un maldăr de veşminte sub care trebuie căutat un trup, o enigmă care se cere descifrată, o citadelă a cărei poartă se deschide numai unui sesam din ce în ce mai lung, mai elitist, mai ferecat în abstracta-i şi aroganta-i oficialitate".

Tipul de lectură al lui N. Steinhardt are însuşiri pe care el le trecuse în rândul beteşugurilor. E un impresionism superior (în linie lovinesciană şi zarifopoliană!), rareori acidulat şi mai adesea aluziv. Scrie cu aceeaşi îndemânare, alert şi pregnant, cu asocieri şi disocieri surprinzătoare, despre Corneille, Moličre, La Bruyčre, Tolstoi, Thomas Mann, Shaw, Proust, Gide, Valéry, Cocteau, Péguy, Elytis, Henri Charričre (da, autorul lui Papillon!), despre Freud, Bergson, Heidegger, Mircea Eliade, C. Noica, Mihai Şora; despre Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale, Marin Preda, Ion Gheorghe, Vasile Igna, Dragoş Cojocaru, Liviu Ioan Stoiciu; despre Mozart, Nicolae Grigorescu, Neculai Păduraru, Dan Piţa etc. etc. Cititorul e un gurmet, cum însuşi îşi zice, nu un critic în sensul acreditat, deşi nu s-a dezis vreodată de această denumire, ca Al. Paleologu ori Alexandru George, cum se vede şi din volumul cu numele Critică la persoana întâi . De altfel, mărturisirile despre sine în această privinţă sunt extrem de rare, oricât de subiectiv se consideră şi este. Avem de-a face cu o eseistică a inteligenţei inventive, o petrecere a spiritului de o specifică vioiciune a dicţiunii. Şi adeseori de o "bunătate" creştină. Deci tot un contrast fulgurant, de o bogăţie spectaculoasă, prin alăturări şi disjungeri neaşteptate, dar plauzibile. Nici mai mult, nici mai puţin, "secretul" Scrisorii pierdute se află în afara percepţiei satirice, în profunditatea "veseliei întru Domnul". În acest caz, surpriza e pentru cei care mai cred în "critica necruţătoare" a comediilor lui Caragiale, mai consideră Grand Hôtel "Victoria Română" o adevărată dramă - nu văd comicul umoristic şi nu ştiu că autorul însuşi a spus, cu ironie prietenoasă, despre personajele sale: "Uite-i, ce drăguţi sunt!" În altă parte, N. Steinhardt face analogii iscusite între Claudell şi Jules Renard, Marlaux şi Chesterton sau când preferă inteligenţei reci a lui Huxley sentimentalismul lui Dickens. Ataşat de "spiritualism", N. Steinhardt nu se împacă de fel cu inteligenţele strict legate de certitudini, dar aprobă cultura "clară şi raţională". Lecturile lui sunt, de fapt, căi către sine. (v. vol. Prin alţii spre sine). Mereu stăruie asupra legăturii artei cu viaţa, "nu poate ieşi din câmpul ei magnetic, arta nefiind ceva în afara vieţii, ci - dimpotrivă, aşa cum a înţeles şi a grăit Balzac - o formă concentrată şi intensă de viaţă". Eseistul scrie despre muzică, arte plastice, filozofie, politică, televiziune, film - într-un cuvânt despre viaţă. Un singur exemplu: prima scenă a iubirii dintre Anna Karenina şi Vronski interpretată magistral ca o glisare a vieţii în moarte.

Între viaţă şi cărţi e o pledoarie subsecventă pentru această relaţie, generând un bergsonian "elan creator", care se susţine de un raţionalism suplu. În versiunea eseistului, două simţăminte stau la baza artei: "înfiorarea şi admiraţia". Cu precizarea că "misticul" are totdeauna cultul raţiunii. Lecturile sale "amoroase" au în vedere, înainte de emoţia strict estetică, o empatie care ţine mai mult de valorile etice, uneori chiar teziste şi sentimentale. Asupra unei opere artistice, însă, nu se cuvine să verşi lacrimi, cum mărturiseşte N. Steinhardt, la un moment dat, că i s-a întâmplat. Categoric, sentimentalismul e, bine ştiut, de origine psihologică şi ucide artisticul. Admiraţia nu-i lăcrimoasă decât în cazul unor receptori de emoţionabilitate în afara esteticului. Moralistul nostru scrie despre obligaţia artistului de a cunoaşte ticăloşiile (fireşte!), ca acelea, exemplifică el, săvârşite de huligani în metroul din New York; să scrie despre "ştiinţa organizării şi apărării libertăţii", despre "curajul fizic în faţa morţii". Cuvântul lui Brice Parain e des pomenit: "Totul se plăteşte. E simplu: dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie teamă de moarte".

Critică la persoana întâi conţine eseistică de un subiectivism asumat. Moralistul se pronunţă aforistic, face portrete, meditează despre armonie, spirit de sacrificiu, înţelepciune, modestie, moderaţie, tehnicism, hippy, stres, discontinuitate. N. Steinhardt ştie să beneficieze de "libertatea" pe care şi-o revendică. Canoanele sunt inavuabile în câmpul creaţiei. Divagaţiile a vol d'oiseau îi dau cea mai pură satisfacţie. Voi numi doar o performanţă. Pornindu-se să scrie despre Imnele lui Ioan Alexandru, anunţă acest lucru în titlu şi într-o paranteză din text, pentru ca în rest să dezvolte o apologie a solemnităţii, aducând ca martori nu mai puţini de 29 de scriitori şi filosofi străini şi români, unii numiţi de două, de trei ori. E un "monolog polifonic", cum se numeşte un volum din 1991, un privilegiu al apropierii prin depărtare.

Jurnalele de lectură ale lui N. Steinhardt dau la iveală erudiţie vastă şi contact intens cu tainele lumii. Pofta intelectuală şi elogiul vieţii l-au făcut extrem de "comunicativ", chiar din mănăstirea de la Rohia. Totuşi, s-a ferit ca de foc de coterie, ba chiar de omeneştile şi cucernicele spovedanii. Omul-ştie-tot a evitat ieşirea în faţa cortinei şi s-a exilat pe teritoriul îndoielii şi "nesiguranţei". Zburdălnicia lui stilistică stă sub regimul simplităţii, al judecăţii desluşite şi al unei atitudini: "}inuta reprezintă hotărârea, soluţia, arta de a trăi şi a muri cu demnitate, curaj, resemnare şi un subtil amestec de indiferenţă, nesupărare, neacreală, speranţă, lipsă (cât mai totală) de spaimă, eleganţă (da, grija de salvarea aparenţelor) şi o savantă contrapuncţie între grav şi surâs". Ca să-l parafrazez, de-aia se citeşte cu freamăt şi nesaţ, ca să avem minunata impresie că am scăpat de orice fel de samavolnicii.