Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Sportivul şi ordinea de stat de Constanţa Ciocârlie


Cu puţină vreme în urmă, mi-a trecut pe la ureche stirea că în Moravia, pe stadionul din Ostrava, s-a ţinut un concurs internaţional de atletism închinat lui Emil Zatopek, marele alergător ceh, legendarul atlet al anilor cincizeci, comemorându-se astfel, mă gândesc, zece ani de la moartea lui.

Şi fiindcă s-a întâmplat să traduc, de plăcere, fără altă finalitate certă, cartea lui Jean Echenoz intitulată Courir, istorie a carierei sportive a lui Zatopek şi a imixtiunii regimului comunist în viaţa unui sportiv notoriu, mi-am spus că măcar câteva pagini ar putea fi dedicate acestui personaj singular, pe care l-am văzut evoluând pe Stadionul Republicii prin 1954.

Desigur, istoria atletismului a consemnat victoriile şi recordurile, precum şi acumularea ameţitoare de titluri şi medalii obţinute de Emil Zatopek în ţara sa şi în lume, la probe care au acoperit întregul evantai al curselor de fond. Cum însă în anii scurşi de atunci recordurile lui au fost de mult şi de multe ori doborâte, Zatopek nu mai înseamnă astăzi decât o pagină glorioasă a atletismului ceh şi mondial, consultată eventual de fanii acestui sport şi de tehnicieni. Cartea lui Echenoz, scriitor francez contemporan de prima linie, vine să-l scoată din uitare transformându-l în personaj de roman. Viu, complex şi ataşant, proiectat pe fundalul epocii pe care a străbătut-o. Hazardul începuturilor competiţionale, evoluţia când lentă când vulcanică, gloria, declinul şi sfârşitul dramatic al activităţii sale au fost în bună măsură influenţate ori chiar determinate de condiţiile politice ale acelor ani, asupra cărora Echenoz se apleacă cu atenţia unui observator atent al regimurilor totalitare. Reperele istorice sunt invazia Cehoslovaciei de către Germania hitleristă în 1939, „eliberarea" de către trupele sovietice, instaurarea comunismului, primăvara de la Praga, culminând cu ocuparea ţării de armatele Pactului de la Varşovia şi avându-şi deznodământul în represiunea care i-a urmat.

Prima cursă la care participă Emil este un cros organizat de Wermacht la Brno şi opunând „o selecţionată germană atletică, zveltă, arogantă, impecabil echipată (...) unei adunături de cehi înfometaţi, zdrenţăroşi, tineri ţărani buimaci în izmene." Emil nu ia parte de bună voie la această întrecere dar, băiat cuminte, conştiincios, dă tot ce poate. Termină al doilea şi un antrenor îl remarcă:
„Alergi ciudat, dar nu alergi rău." Acel „ciudat" va rămâne lipit de numele Zatopek până la sfârşitul carierei sale, în schimb „nu alergi rău" va deveni „alergi cum nu s-a mai văzut". Prima cursă internaţională, la Berlin, o competiţie a armatelor învingătoare, va inaugura schimbarea şi va deschide calea tuturor nedumeririlor, uluirilor, supoziţiilor hazardate. Scena e memorabilă. Obosit de drum, flămând, prost îmbrăcat, Emil reuşeşte cu greu să se înscrie pe lista participanţilor ca unic reprezentant al Cehoslovaciei. Când echipele defilează prin faţa tribunelor, flăcăul stârneşte ilaritatea spectatorilor şi mai ales indignarea soldatului american care poartă pancarta cu numele ţării reprezentate de un singur atlet. „Cum, numai unul, zice el. Da, numai unul". Fanfara intonează marşul, în tribune se râde, se fotografiază, se filmează ciudăţenia. La capătul turului de pistă, americanul, furibund, aruncă pancarta înjurând. Umilit şi iritat de primirea făcută, Emil porneşte în mare viteză şi îşi devansează cu un tur, cu două adversarii. Stupoare, apoi delir printre spectatori. I se scandează numele. De bucurie, starterul mai trage un foc de pistol. După ce trece linia de sosire, Emil îşi continuă sprintul, ca pentru a-şi reveni în urma acestui „mic" efort. Pare stânjenit de entuziasmul pe care îl stârnise. Dar cel mai fericit de toată povestea e Joe, purtătorul pancartei. Cu inima pocnind de mândrie, se năpusteşte asupra lui. „Numai unul, strigă el îmbrăţişân-du-l podidit de lacrimi, numai unul, numai unul. Îl atinge, îl strânge, îl pipăie, îl frământă (.). Acum se ştie invidiat, gelozit de toţi purtătorii de pancarte din lume. Numai unul, fire-aş al dracului să fiu!"

Spectacolul oferit de Zatopek va rămâne acelaşi până la sfârşit: fizic neatrăgător, mai tot timpul prost îmbrăcat, nedespărţindu-se de un fes cu ciucure, alergând cu faţa „crispată, tetanizată, în permanenţă schimonosit de un rictus dizgraţios, din când în când cu limba scoasă, cu capul balansându-se de la stânga la dreapta", ca să nu mai vorbim de „morişca braţelor" bălăngănin-du-se tot timpul, de parcă ar alerga cu ele, nu cu picioarele. Pare „un mecanism stricat, dislocat", „o paiaţă dezarticulată", una care zâmbeşte mereu, arătându-şi dinţii laţi. Face contrariul a ceea ce-i recomandă antrenorii („Stilul e o tâmpenie.") şi medicii („treaba medicilor e să îngrijească bolnavii, nu pe mine"), însă câştigă într-una, epatant. Spre deliciul tribunelor, merge în mâini îndată după ce a trecut linia de sosire, sprintează ca să arate că nu i-a fost greu. E blând, zâmbitor, rezistent la jigniri, dar e şi tenace, ferm, inflexibil, surd la orice sfat legat de alergare.
Emil Zatopek

Cu o capacitate neobişnuită de a îndura, până la autodistrugere, orice efort, dovedeşte că antrenamentele sale împinse până la ultima limită îi sunt de folos. E convins că „trebuie să te antrenezi cât mai dur cu putinţă, să sporeşti exerciţiile grele pentru ca apoi cursa să pară uşoară". Ca atare, se îmbracă gros când se antrenează, îşi pune încălţăminte grea. În cursă, schimbă mereu şi neregulat ritmul, derutân-du-şi şi sufocându-şi adversarii. I se spune „locomotiva", dar şi „diabolicul Zatopek".

În alt plan, contextul politic al epocii se face simţit pe tot parcursul: când simplu fundal, când determinant în ascensiunea, declinul şi distrugerea individului, oricât de mari ar fi meritele lui şi oricât de multe foloasele propagandistice aduse regimului. Făcând parte din cadrele armatei, Zatopek beneficiază de onoruri şi avantaje: după fiecare victorie importantă este decorat, înaintat în grad, urcând în grabă treptele de la sergent la colonel. E prezentat ca „un produs al socialismului real". Când începe să circule zvonul că sucesele lui s-ar datora unor anomalii fizice - inimă hipertrofiată, cu o cadenţă a bătăilor foarte mică şi plămâni în care schimburile gazoase sunt anormal de bogate în oxigen -, Partidul înfiinţează o comisie de medici care decide că „Zatopek e un om normal, e doar un bun comunist şi asta schimbă totul". Pe de altă parte, când victoriile internaţionale se înmulţesc, Partidul devine temător şi prudent, căci „adoraţia nesănătoasă pentru un atlet denaturează grav idealul stahanovist". De teamă şi că ar putea să rămână în Occident, i se sugerează să nu participe la anumite concursuri, la altele i se interzice, i se impun tot felul de aprobări care se pierd pe drum, i se răstălmăcesc afirmaţiile făcute cu prilejul conferinţelor de presă, în aşa fel încât să pară că a criticat „racilele" capitalismului. Sunt împiedicate cât se poate contactele lui cu corespondenţii străini. Ca atare, când unul dintre aceştia obţine aprobarea de a-l vizita acasă pentru a-i lua un interviu, este întâmpinat de Dana, soţia lui, atletă olimpică şi ea, dar şi fiică de colonel. Dana şi o „prietenă" a ei. El, Emil, nu este acasă, prea ocupat fiind cu antrenamentele şi diverse alte activităţi. Dar nu-i nimic, îl va găsi diseară. Revenit după câteva ore, reporterul îşi petrece seara în aceeaşi companie, căci, vai, Emil doarme deja, foarte obosit. Merge şi aşa: omul obţine de la Dana tot felul de informaţii drăguţe despre viaţa casnică a marelui atlet. Găteşte, bricolează, cântă. La capătul întrevederii, după ce ziaristul a plecat, prietena extrage din dulap aparatul de înregistrare. „Am spus ce trebuia?", întreabă Dana. I se răspunde sec şi profesional că va urma un raport şi că, dacă va fi cazul, va fi şi ea informată. Acţiunea şi-a atins scopul: contactul cu Emil a fost evitat, iar documentul îndosariat.

Atunci când întrebările sunt puse de jurnaliştii locali, răspunsurile urmează a fi prelucrate cât se poate de imaginativ. Emil îşi împărtăşeşte impresiile pariziene: „.femeile, al dracului de frumoase. E plin de fotografii prin jurnale cu aceste femei splendide. Şi pe urmă mai e şi vinul, natural. Câte prăvălii în ţara asta, n-am mai văzut niciodată, prăvălii peste tot." În versiunea dată publicităţii, aceleaşi impresii arată astfel: „Parisul m-a dezamăgit. Parisul literaturii de doi bani. Parisul prostituţiei, reviste şi broşuri pornografice. Parisul dominat până în miezul sistemului său nervos de afacerism şi spirit mercantil." Rezultatul, extrem de profitabil: Emil a vorbit cum îi stă bine unui soldat de nădejde al societăţii celei mai înaintate, iar ministerul francez de Externe îi va refuza intrarea pe teritoriul Franţei din cauza declaraţiilor injurioase. De aici înainte, devenit precaut, Emil va avea grijă să insiste ca vorbele lui să fie notate corect: „E de-a dreptul magnifică Brazilia. Insist, deci, e cu adevărat formidabilă. Din toate punctele de vedere. O să mă întorc cu plăcere acolo. M-am făcut bine înţeles?" S-a făcut atât de bine înţeles, încât va fi declarat indezirabil şi de către guvernul brazilian...

Anii trec, atletul colecţionează recorduri mondiale şi titluri olimpice câte le-ar ajunge mai multor sportivi de talie, dar vine şi vremea declinului. Emil continuă să câştige, mai şi pierde, renunţă la unele probe, mulţumindu-se să alerge pe cinci şi zece mii de metri. Îl preocupă viitorul. Vrea să ştie ce atlet ceh îi va lua locul. Regretă sincer că nu l-a învins un tânăr: „Tinerii au mai mult decât mine dorinţă de victorie. Eu am acum 33 de ani, nu am aceeaşi voinţă de a învinge, nu mai alerg decât din plăcerea de a alerga".

Îşi restrânge activitatea sportivă, se antrenează puţin şi are timp să se intereseze de ce se întâmplă în ţara lui. E momentul morţii lui Klement Gottwald, în urma căreia apar mici semne de destindere, fără nimic esenţial: tot frică, tot frig, tot cozi interminabile şi mereu noi scrisori trimise Securităţii. Dar iată că după ce se perindă mai mulţi preşedinţi şi prim-secretari, apare Alexander Dubcek care vrea să schimbe puţin ambianţa. La început nu provoacă îngrijorare Moscovei, însă când afirmă că e nevoie de deschidere europeană, sora mai mare a lagărului socialist are o primă tresărire. Dubcek şi prietenii lui nu se opresc. Încep să ia măsuri pe care cu puţin timp înainte nu ţi le-ai fi putut imagina: suprimarea cenzurii, toleranţă religioasă, reabilitarea foştilor conducători, victime ale proceselor de la Praga organizate cu „concursul artistic al consilierilor sovietici", eliberarea celor întemniţaţi pentru delict de opinie, posibilitatea de a călători în străinătate etc. Lucrurile se mişcă, populaţia profită. Lumea începe să vorbească spontan pe stradă, în familie, la lucru, acolo unde se tăcea mereu. Oamenii se adună, discută, comentează şi se simt tot mai bine, „s-ar zice chiar că e mai puţin frig". Moscova se posomorăşte din ce în ce.

Zatopek care, prin numeroasele sale ieşiri din ţară, are termeni de comparaţie, nu poate decât să fie de acord cu Dubcek. Aprobarea lui e făcută public şi cum el, deşi retras de pe stadioane, rămâne omul cel mai popular din Cehoslovacia, cuvintele lui nu rămân fără ecou. Dar toată povestea durează mai puţin de un an căci sora mai mare se nelinişteşte de-a binelea: supărarea se transformă în mânie, mânia în exasperare, aşa că într-o noapte de august sovieticii intră în Cehoslovacia cu avioane, cu tancuri de asalt, paraşutiştii iau controlul asupra aeroportului din Praga, apar unităţi mecanizate blindate ale trupelor pactului de la Varşovia (în România, Ceauşescu realizează marea lui cacealma, care-i aduce beneficii imediate în ţară şi dinspre Occident). În mai puţin de 24 de ore, ţara e ocupată. Primirea, la început glacială, de către populaţie devine ostilă şi rezistentă; se încearcă să se discute cu soldaţii ocupanţi, se deplasează panourile indicatoare pentru a-i deruta pe intruşi, se adună mulţimi în piaţa Wenceslas. Emil se alătură manifestanţilor. Are 46 de ani şi e aproape neschimbat: „... tot deschis, tot calm, chiar dacă în seara asta, contrar obiceiului, nu zâmbeşte. În seara asta nu i se văd dinţii laţi." E recunoscut, îmboldit să vorbească, el n-are obişnuinţa dar cedează, denunţă, condamnă, îndeamnă sportivii să boicoteze Jocurile Olimpice. Consecinţele nu se lasă aşteptate. A doua zi e dat afară din postul de la Ministerul Sporturilor, este exclus din Partid, i se interzice să rămână la Praga. Ca el, cehoslovacii sunt excluşi din Partid, din viaţa publică, concediaţi sau retrogradaţi cu sutele de mii. Emil e expediat la minele de uraniu de la Jâchymov unde zăcământul se exploatează sub cerul liber, fără vreun sistem de udare sau ventilare prin care să se diminueze iradierea. Timp de şase ani, lucrează aici în cele mai dificile şi periculoase condiţii. Apoi, când situaţia s-a „normalizat" în întregime, e rechemat în capitală pentru a fi promovat în post de gunoier. Ideea nu e grozavă: când străbate oraşul cu mătura în mână îndărătul benei, e recunoscut, ovaţionat de la ferestre, mulţi coboară în stradă să facă munca în locul lui, el sprintează în urma camionului spre hazul tuturor. Niciun gunoier din lume nu va fi fost atât de aclamat. În disperare de cauză, e retras din post, trimis la ţară unde se speră că se va face remarcat mai puţin. Declarat „geolog", este repartizat la lucrări de terasament; timp de doi ani sapă gropi pentru stâlpii de telegraf.

Totul se sfârşeşte când i se sugerează hotărât să semneze o hârtie prin care îşi recunoaşte rătăcirea. A greşit susţinând forţele contrarevoluţionare şi pe revizioniştii burghezi, n-ar fi trebuit să cauţioneze acea porcărie de Cartă, este foarte mulţumit de situaţia actuală în general şi de viaţa lui în special. N-a fost niciodată gunoier, n-a lucrat la terasament, nu l-a persecutat nimeni, nu l-a degradat, nu are nevoie de pensia de colonel în rezervă, salariul lui e mai mult decât satisfăcător. Semnează, ce altceva să facă! I se încredinţează un post în subsol, la Centrul de informare al Sporturilor. „Bine, zice blândul Emil. Arhivist. Fără îndoială, nu meritam ceva mai bun."

Să-i mulţumim lui Echenoz că, din inima Parisului şi a gloriei lui literare, şi-a amintit de cehul Zatopek, de ce a trăit şi. de ce am trăit.