Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Spiritul critic şi „România literară“ de Gabriel Dimisianu

Încerc să argumentez ideea că spiritul României literare a fost astfel orientat încât să facă posibilă , în timpul comunismului, manifestarea spiritului critic. Nu doar în România literară s-a manifestat, desigur, spiritul critic, dar acum mă refer la revista noastră.

În era dogmatismului compact, de după 1948, spiritul critic a fost aneantizat, eliminat din societate, din cultură, din orice domeniu, iar tentativelor de a-l resuscita nu li s-a dat nicio şansă. La o conferinţă a tinerilor scriitori, din 1956, Radu Cosaşu şi Nicolae Ţic au venit cu ideea că literatura, dacă ţine să fie autentică, trebuie să spună "adevărul integral". Cu alte cuvinte, să promoveze şi o perspectivă critică, să vadă şi critic realităţile, ceea ce a fost socotit o erezie ideologică, atrăgând represalii asupra celor doi şi făcând din ei primii noştri scriitori disidenţi.

După 1964, regimul Dej, şi în continuare regimul Ceauşescu, fac un viraj politic spectaculos, în propriul profit, luând distanţă faţă de sovietici, deschizându-se către Vest şi angajându-se pe o pretinsă cale naţională. Eliberează deţinuţii politici. Dislocă unele baraje care ţinuseră prizonier spiritul critic, procese controlate de sus, bineînţeles. Cad şi unele interdicţii culturale, sunt reabilitate figuri ale trecutului, este "recuperat" Titu Maiorescu, până atunci demonizat. Nu trecuse mult timp de când în "Gazeta literară" se vorbea despre "fantoma lui Maiorescu", despre "despărţirea definitivă" de acesta, iar acum, în paginile aceleiaşi publicaţii era propus ca model. Este adevărat că între timp însăşi "Gazeta literară" se reformase, nu mai arăta ca în 1954-1955, când îşi copia cuminte sora mai mare, "Literaturnaia Gazeta". Acum se deschidea către noul val literar ("şaizeciştii"), iar un grup de critici aflaţi la început de carieră, Matei Călinescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simion, chiar şi subsemnatul, dacă mi se îngăduie autocitarea, emitea cu tot mai mare aplomb judecăţi literare privitoare la actualitate, cântărea estetic operele care apăreau, revendicându-se deschis de la tradiţia maioresciană şi lovinesciană. La România literară, continuatoarea, din 1968 a "Gazetei literare", se întăreşte echipa de critici prin venirea lui Nicolae Manolescu, a lui Mircea Iorgulescu, a Danei Dumitriu, a lui Laurenţiu Ulici. Se constituie astfel o "instanţă" care mulţi ani judecă actualitatea literară, mişcarea literară, emite opinii difuzate larg şi cu tot mai multă autoritate, având capacitatea să consacre sau să invalideze literar.

A avut un program această grupare de critici, a procedat urmând nişte îndrumări teoretice, nişte direcţii fixate dinainte? Aş spune că aceşti critici nu au avut un program, că au acţionat fiecare după cum a vrut, potrivindu-se în constatările făcute asupra unei cărţi sau asupra unui autor, dacă se întâmpla asta, pentru că acolo şi nu în altă parte îi duceau gusturile proprii, felul propriu de a înţelege literatura. Nu recurgeau la consultări prealabile, la puneri dinainte de acord. Mi-au trecut pe sub ochi, înainte de apariţie, toate textele lor publicate în România literară şi pot mărturisi despre caracterul lor "spontan".

Impresia de consens a rezultat din respectarea totuşi a câtorva principii: au acţionat toţi în direcţia orientării cititorilor către valorile reale, socotite astfel de ei; au urmărit înscrierea acestor valori reale în contexte mai largi de tradiţie şi de consonanţe, în filiaţii prin care să se poată dovedi spiritul de corp al literaturii române, coerenţa ei structurală; s-au străduit să fie receptivi la noutatea artistică autentică, la căutările şi formulele noilor veniţi, înţelegând că viabilitatea unei mişcări literare se întreţine prin continue primeniri; au căutat, în fine, să promoveze demnitatea limbajului critic, spiritul de civilitate în oricare luări de atitudine, respectul pentru persoana autorilor discutaţi, chiar şi atunci când se emiteau în legătură cu ei judecăţi negative. "Cartea iar nu persoana" era un punct de program al lui Kogălniceanu pe care şi-l însuşiseră. Poate că nu toţi, în toate împrejurările, au acţionat în acest spirit, dar în cele mai multe da.

Pe măsură ce climatul cultural se înrăutăţea, sub Ceauşescu, în special ca urmare a nefastelor Teze din iulie (1971), spiritul critic a dobândit tot mai mult semnificaţia unui act de rezistenţă, dacă nu chiar de opoziţie la regim. A gândi şi a ierarhiza valorile neideologic devenise, în comunism, un fapt de rezistenţă. Are dreptate Nicolae Manolescu în constatările sale din Viaţă şi cărţi : "Rezistenţa a fost una cât se poate de reală şi a salvat de la dezastru literatura. Pârghia a reprezentat-o spiritul critic. Ideologia comunistă trăia din manipulare şi confuzie a valorilor. Faptul că generaţia noastră a izbutit să împiedice această confuzie şi să impună o ierarhie estetică a valorilor a contat enorm. Canonul a fost stabilit de criticii generaţiei noastre după criterii neideologice".

După 1989 a existat pericolul abandonării exerciţiului critic şi al dispersării. Echipa critică a revistei o vreme nu a mai funcţionat, o parte din vechii componenţi plecând. Alţii s-au dedicat angajărilor politice, iar alţii au părăsit critica de întâmpinare dedicându-se sintezelor, dicţionarelor, lucrărilor de teorie. Fiecare cum a crezut că e mai bine. Faptul nu s-a întâmplat numai la România literară.

Noua nouă critică există şi acţionează deja prin câteva personalităţi, voci distincte şi percutante. Unii dintre noii noi critici nu-i recunosc însă pe cei dinainte, le refuză orice rol. Uită că literatura momentului actual, foarte interesantă, nu s-a putut naşte "din goluri" şi cu atât mai puţin critica ei. Sunt critici, sunt literaţi care dau sentimentul că refuză deliberat preluarea torţei, un gest care l-ar fi nedumerit şi mâhnit pe E. Lovinescu, cel care vorbise despre eterna ei goană şi transmitere prin generaţii.


P.S. Acest ultim număr din 2009 al "României literare" este şi ultimul în care numele meu apare în caseta redacţională. Am hotărât să mă retrag, după 41 de ani de prezenţă. Am fost în toate echipele succesive ale redacţiei, am alcătuit împreună "sumare", săptămână de săptămână, peste două mii. Este prea mult, orice s-ar spune. Voi reveni din când în când în paginile revistei, prin bunăvoinţa actualilor mei colegi, rămaşi la posturi. De pe acum le mulţumesc.