Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Spiritul contumacios de Sorin Lavric

Horia-Roman Patapievici,
Partea nevăzută decide totul,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 296 pag.

Sunt autori la care tactul e o însuşire capitală, mai redutabilă decît orice altă virtute pe care am fi dispuşi să le-o recunoaştem. Iar din Partea nevăzută decide totul se desprinde impresia că Horia-Roman Patapievici are tact.

Prin tact înţeleg delicateţea de a împărtăşi adevăruri crude cu un aer de curtoazie, urmarea fiind că asprimea realităţii e atenuată pînă la a o face suportabilă. E cum ai îmblînzi trauma cancerului descriindu-l drept „neoplasm invaziv cu celule diferenţiate”. Atinsă de alura tehnică a jargonului, boala capătă muchii agreabile, spaima micşorîndu-se simţitor: nu te mai mănîncă un ţesut alogen, ci te locuieşte un conglomerat de elemente inocente. La sfîrşit, crăpi cu consolarea că te-a ros o aparatură aseptică.

Horia-Roman Patapievici are darul de a raşcheta asperităţile unei teme înfăţişînd-o în nuanţe tehnice. De pildă, sub unghiul colapsului în care se află cultura europeană, mesajul cărţii, spus brutal, ar suna astfel: „am feştelit-o”. Cei care au feştelit-o sunt europenii, şi asta fiindcă şi-au distrus cele trei tipare de educaţie pe spezele cărora şi-au clădit hegemonia: viziunea creştină, valorile umanismului şi etosul liberal. Azi Europa e devastată de un relativism tîmp, din cauza căruia apetitul pentru orizontul transcendent al vieţii e pe cale să dispară. Europenii şi-au atrofiat facultatea numenului divin, fiind sufocaţi de optica pozitivistă a genunchiului de broască: vor tehnică fără spirit şi visează la civilizaţie fără cultură.

Horia-Roman Patapievici nuanţează politicos drama: „Cred că repudierea umanismului, uitarea creştinismului şi relativismul ideologic militant pot ucide Europa: nu doar cultural, ci şi politic, şi economic, şi militar. Ca valori explicit recunoscute, Europa a fost edificată pe memorie, identitate, continuitate, raţionalitate, universalitate. Astăzi, universităţile europene fie promovează contrariul acestor valori, fie promovează descotorosirea de ele. Cool este să nu mai ţii la valori, iar să fii cool e totul.” (p. 163)

Toată cartea dă glas convingerii că spiritul Europei se apropie de extincţie, tragedia fiind că antidot împotriva extincţiei nu există. Autorul descrie marasmul fără a-i găsi leac, în virtutea constatării că orice încercare de vindecare ne îmbolnăveşte mai rău. „Cum ne putem apăra? Adică, în fond, cum ne putem opune? Sentimentul meu este că nicicum. Suntem într-un punct în care, orice am face, tot ce nu este de dorit se va întîmpla. Iată de ce. Dacă te opui, intri în logica lui penser contre c’est penser comme. Dacă nu te opui, alţii, în locul tău, vor face jocurile. Argumentul este că, şi dacă te opui, tot alţii le fac, deoarece azi terenul pe care se dă lupta pentru apologia creştinismului este, inevitabil, contestarea lui: şi asta pentru că aceia care îl apară sunt obligaţi să o facă cu ajutorul unor elemente care îl neagă. Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă un aer fie vetust, fie plîngăreţ, fie înţepenit, fie slugarnic.” (p. 120)

În astfel de pasaje Horia-Roman Patapievici e în elementul lui, excelînd în contradicţii cu bătaie sumbră. Cum la fel excelează în pledoaria pentru „conversaţia neîntreruptă”, formă aparte de solilocviu în care vede criteriul culturii autentice. Sunt pagini subtile trădînd un spirit dialectic, a cărui uşurinţă în mînuirea antinomiilor face casă bună cu acel aer serios, de cercetător meticulos, cu care autorul ne-a obişnuit în ultimele decenii. Mai mult, fibra lui patetică s-a răcit spre a lăsa loc unei peroraţii cizelate. Horia-Roman Patapievici nu mai vrea să convingă, nici să seducă, vrea să se lămurească pe sine. De aici morga scolastică cu care atinge o temă, cu aplecarea stăruitoare spre scolii abstracte, amintind izbitor de maniera gînditorilor clerici din Evul Mediu, cu preferinţa pentru expresii ex catedra („argumentul meu este că” , „conjectura mea este”, „teza mea este că”), dar culmea, în miezul acestor expresii pîlpîie un spirit care n-are nimic din rigiditatea stearpă a prelaţilor.

În intimitatea lui, Patapievici rămîne un gînditor pătimaş, atîta doar că vîna şi-a înfăşurat-o în hlamida unui intelectual seren, a cărui delicateţe în descrierea ororilor ia o formă cordială. Tonul său mansuet e în contrast cu gravitatea fenomenelor pe care le descrie. La mijloc e repulsia autorului faţă de vulgarităţi trecute în grosolănii literare. Aşa se explică tactul de care vorbeam la început. În plus, în H.-R. Patapievici impulsul spre polemică s-a stins, autorul intrînd în pielea unui gînditor prevenitor, ţinînd cu dinţii la protocolul expresiei. Nu-l mai preocupă altercaţiile momentului, ci tectonica de idei din care se nasc altercaţiile. E un căutător de tipare, un vînător de paradigme, şi ca orice intelectual care e convins de superioritatea spiritului, are superstiţia de a crede că răul din lume e consecinţa unor idei. E una din notele distinctive ale lui Horia-Roman Patapievici: convingerea că istoria se duce de rîpă pentru că o idee a apărut strîmb în capul unora, viziune curat antropocentrică, care face din om un aparat de secretat istorie, care poate schimba lumea cu ajutorul ideilor. Viziunea e apăsat relativistă, intrînd în categoria tiparelor de gîndire pe care Patapievici le combate mereu. Dacă istoria o ia la vale nu e din cauza unor idei, ci din cauza unor catastrofe în care omul e prins împotriva voinţei lui, iar catastrofele ţin de providenţă, nu de unghiul de vedere al omului. Nu poţi să nu te miri cînd vezi că prăbuşirea creştinismului este pusă de autor pe seama unei greşeli de cunoaştere: „Cum s-a ajuns aici? Părerea mea este că tipul de eroare cognitivă (identitară) care a condus la repudierea creştinismului este responsabil şi de repudierea celeilalte mari tradiţii culturale europene aflate azi în dizgraţie – umanismul.” (p. 143) Ce simplu ar fi atunci, îndreptăm eroarea şi istoria se va corecta.

Numai că o religie nu dispare dintro greşeală cognitivă. Ea dispare cînd, încheindu-se un ciclu istoric, apare o mutaţie din cauza căreia fibra credinţei e pînă într-atît de alterată că popoarele se destramă din lipsa unui ferment colectiv. Creştinismul va dispărea nu pentru că, cognitiv vorbind, e fals sau adevărat, ci pentru că providenţa popoarelor care şi l-au asumat a ajuns la capătul ciclului. Pur şi simplu destinul nu ţine cu noi, pronia s-a hotărît să ne întoarcă spatele, şi asta fiindcă „partea nevăzută decide totul.” Nevăzutul nu e doar în noi, în spiritul nostru, ci mai cu seamă în afara noastră, în numen. Fără numen, frumoasa pledoarie a lui Horia- Roman Patapievici pentru revenirea la valorile metafizice ar fi calpă. De altfel, autorul e prea deştept ca să nu lase din fiecare pagină să răzbată premisa unui transcendent de care nu se îndoieşte. Respectul faţă de creaţie e trăsătura constantă a volumului Partea nevăzută decide totul, înălţimea tonului fiind dată tocmai de acest respect.

Sunt idei în Partea nevăzută decide totul pe care cititorul familiarizat cu cărţile lui Patapievici le-a mai întîlnit: „scrisul pe suflet”, „magia din imaginaţie” sau critica societăţii postmoderne. Ele sunt teme recurente, focare obsesive la care gînditorul se întoarce indiferent de tema de la care pleacă, alcătuind partea de coerenţă a cărţilor lui. Dar, dincolo de coerenţă, mai e ceva: o îndîrjire de a nu se lăsa învins de frivolităţile prosteşti ale contemporanilor. Horia e un încăpăţînat în sensul nobil, un „spirit contumacios” prin excelenţă. Etimologic „contumacia” desemnează încăpăţînarea cu care te împotriveşti unei stări de lucruri. A fi contumacios înseamnă să te opui acerb unei situaţii pe care n-o accepţi. Opusul spiritului contumacios e insul „obsecvios”, adică firea obedientă ce se manifestă în spinarea plecată. În Antichitate, cînd un cetăţean încăpăţînat respingea verdictul judecătorului săvîrşea o contumacie, căci refuza să se prezinte la proces, considerînd sentinţa o nedreptate. Prin alunecare semantică, urechea noastră nu mai percepe din contumacie decît sensul de absenţă de la locul de judecată. În realitate, contumacia e semn de resurecţie demnă, simptom al refuzului de a te pleca. Spui „nu” şi mergi în legea ta. Horia-Roman Patapievici e un spirit contumacios în această accepţie: refuză cu încăpăţînare să se lase contaminat de platitudinea tembelă a unei modernităţi care şi-a făcut din Gott ist tot deviza zilnică. Horia spune „nu” acestei platitudini. Farmecul autorului e că îndîrjirea ia forma unui tact de prevenitoare ţinută intelectuală. Dumnezeu nu a murit, iar scrisul lui Patapievici e o dovadă în această privinţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara