Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Speranţa a murit în exil de Mihai Zamfir

Centenarul Vintilă Horia ne-a atras atenţia nu doar asupra unui autor poate pe nedrept ignorat, ci şi asupra condiţiei ciudate asumate de romanul românesc în secolul abia încheiat. Dincolo de marile nume ale unei proze patronate spiritual de Rebreanu, a existat şi o lume romanescă interesantă, la care din păcate n-am avut acces. Romane scrise şi publicate în afara hotarelor României comuniste, nuanţînd sensibil peisajul prozastic mai degrabă uniform, au rămas în afara interesului nostru.

Vintilă Horia reprezintă un caz emblematic: el a fost un Mircea Eliade cu talent mai modest, dar şi lipsit de şansă. După o tinereţe legionară şi de ziaristică politică de dreapta, s-a refugiat mai întîi în Italia (1945-1948), apoi în Argentina, pentru a se fixa în Spania (1953), unde va rămînea pînă la sfîrşitul vieţii. A reprodus deci schema existenţei lui Mircea Eliade. Ca şi Eliade, a avut legături intense cu Parisul şi cu emigraţia românească din Capitala Franţei. Ca şi Eliade, şi-a publicat mai multe cărţi la importante edituri pariziene.

Mai ales însă a fost – precum Eliade – un om de cultură enciclopedică şi de poliglosie vastă. Stăpînea în profunzime principalele limbi europene, scriind cu aceeaşi uşurinţă în spaniolă, franceză şi română; ţinea cursuri pe cele mai variate teme la Universitatea din Madrid, unde ajunsese o figură importantă a lumii academice spaniole – la fel cum Eliade ajunsese în cea americană. Reticenţa lui înnăscută asociată cu o incurabilă modestie au făcut însă ca renumele mondial al lui Vintilă Horia să nu se poată compara cu acela al ilustrului său compatriot.

Şi asta pe nedrept. Cel puţin în domeniul romanului, opera lui Vintilă Horia suportă uneori comparaţia cu proza eliadescă din exil, oferindu-ne cîteva discrete reuşite. Traduse şi răspîndite în momentul apariţiei lor, ele ar fi influenţat proza românească a secolului XX.

Cea mai celebră dintre ele rămîne romanul de debut internaţional Dieu est né en exil (1960), apărut cînd romancierul avea 45 de ani şi era un nume total necunoscut în mediile literare. Ca de atîtea ori, Premiul Goncourt a scos şi atunci din neant, proiectînd pe cerul celebrităţii, un scriitor anonim, care devenea deodată nume sonor al literaturii franceze contemporane. Scris la început în spaniolă, tradus în franceză de Vintilă Horia însuşi, Dieu est né en exil propunea un subiect bizar, neaşteptat, surprins într-o construcţie narativă mai degrabă abstractă, la mare distanţă de ceea ce se scria în Franţa acelui moment. Editarea la Gallimard cu prefaţa lui Daniel-Rops conferea strălucire suplimentară.

Uluitor pare astăzi faptul că acest roman apărea la aproape un deceniu după celebrul roman al Margueritei Yourcenar Mémoires d’Hadrien, scris exact pe acelaşi model. Membrii Academiei Goncourt aveau, fără îndoială, în minte opera scriitoarei, care se profilase deja drept una dintre marile stiliste ale limbii franceze. Asemănarea sărea în ochi. Ambele povestiri aparţineau unor erudiţi în literele clasice, unor cunoscători perfecţi ai latinei şi ai Antichităţii greco-romane. Înlocuirea falselor memorii ale împăratului Hadrian cu falsele memorii ale poetului Ovidiu nu înşela pe nimeni. Academicienii Goncourt au preferat să încununeze o carte asemănătoare Memoriilor lui Hadrian, probabil pentru a sublinia încă o reuşită în domeniul atît de izolat şi de dificil al romanului bazat pe erudiţie clasică, al naraţiunii ce se petrece în Antichitate, dar care trimite direct la lumea contemporană. Premiind Dieu est né en exil, juriul Goncourt îşi manifesta implicit admiraţia şi faţă de Marguerite Yourcenar.

Scandalul stîrnit de guvernul comunist de la Bucureşti în legătură cu trecutul legionar al romancierului român a sporit de fapt celebritatea lui Vintilă Horia; intelectualii oneşti au rămas încă o dată convinşi de puterea taumaturgică a artei, din moment ce un personaj cu trecut obscur putea scrie un roman demn de Premiul Goncourt. Iar indivizii care au orchestrat sinistra punere în scenă – personaje politico-literare importante de la Bucureşti şi Paris – s-au dovedit şi mai detestabili decît fuseseră înainte de premierea lui Vintilă Horia.

Poate că Dieu est né en exil n-ar fi fost tradus în atît de multe limbi dacă episodul Goncourt-ului s-ar fi desfăşurat fără valuri, iar norocosul autor ar fi fost lăsat să-şi savureze în linişte succesul. Se întîmplă că nedreptăţirea vădită a cuiva aureolează uneori victima.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara