Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Spectrele lui Bond de Angelo Mitchievici

Spectre (2015)

Regia: Sam Mendes; Cu: Daniel Craig, Christoph Waltz, Léa Seydoux; Genul filmului: Acţiune, Aventură, Crimă, Thriller; Durata: 150 minute; Premiera în: 06.11.2015; Produs de: Columbia Pictures; Distribuit în România de: Forum Film România.

Sam Mendes este regizorul a cel puţin două filme notabile, American Beauty (1999) şi Revolutionary Road (2008), dar şi a lui Skyfall (2012), penultimul din seria James Bond care-l are ca protagonist pe Daniel Craig, celelalte fiind Quantum of Solace (2008) şi Casino Royale (2006).

James Bond-ul de ultimă serie este poate cel mai glossy, mai stylish, metrosexual din şirul de „bondzi” de până acum. Astfel că, la un moment dat, pedanteria glisează în advertising deschis, cu noi linii vestimentare pentru bărbaţi (incluzând şi încălţă- mintea), de la echipamentul sportiv la cel casual sau de gală, asortate cu maşinile de lux, un minunat Aston Martin DB10 ne stă în faţa ochilor, aviz cumpăratorilor, deşi o maşină de epocă, un Rolls Royce din 1948, cu şofer stilat până în vârful urechilor, îl preia pe Bond dintr-o haltă în ruină din mijlocul deşertului. De la manieră la manierism nu este decât un pas şi Sam Mendes este tentat să îl facă, nu fără să ne prevină melodios. Dacă în toate acestea n-ar fi şi o doză de ironie, filmul ar deveni o uriaşă reclamă. În film intrăm, nici mai mult nici mai puţin, cu un clip, pe care genericul nu-l justifică, unde Bond apare în calitatea sa de womanizer, l’homme fatal, în mijlocul unor fantasme feminine şi a fantomelor diverşilor agenţi. Abia după aceasta urmează veritabila scenă de acţiune care prefaţa şi alte filme din serie, în fapt injecţia de adrenalină pentru ca spectatorul să intre în ritmul atletico-alert la confiniile cu infarctul pe care filmul îl întreţine. De altfel, spre deosebire de Skyfall unde Bond îşi arăta partea vulnerabilă, „emoţională”, umană, în Quantum of Solace îşi arătase partea răzbunătoare, de asasin cu agendă proprie, iar în Casino Royale partea de gambler, trickster şi om de lume, tot atâtea perspective asupra unui masculin la genul superlativ, aici vedem partea de dandy, un Bond şic care-şi aranjează manşetele şi cravata în orice împrejurare, care apare mereu în alt costum, totul pe comandă, indiferent de locul unde se află, chiar şi atunci când aterizează cu o paraşută pe o stradă din Paris, continuându-şi zborul cu o deambulaţie calmă. Spectrul unui trecut nebulos vine să-l bântuie pe Bond, cu o mizanscenă oedipiană unde Oberhauser (Christoph Waltz), fiul tatălui său adoptiv care a devenit şeful unei organizaţii secrete, decide să răzbune pe baza amintirilor din copilărie, faptul de a fi pierdut o parte din atenţia părintelui în favoarea intrusului, a orfanului. Ca şi în episodul anterior, unde fiul rătăcitor revendica matca, pe M, interpretată de Judie Dentch, dispărută din acest ultim episod, şi aici este vorba de o poveste de familie. De altfel, nu tocmai fericit, voinţa de putere a unei eminenţe cenuşii care intenţionează să controleze printr-un interpus toate marile servicii secrete ajunse la un acord în privinţa unei centralizări a informaţiilor revendică frustrarea unui enfant terrible care dorea toată atenţia tatălui, mami lipsind din peisaj. M este de data aceasta Ralph Fiennes, care se împotriveşte dizolvării serviciului special intitulat 00 ( la care putem adăuga câte o cifră pentru a-i desemna pe agenţii aflaţi pe teren) şi implicit a unei lumi a spionajului de modă veche, dar tehnologie tot mai nouă, în care nu doar informaţia contează, ci şi cine şi cum o instrumentează, fapt relevat de o filozofie în stil shakespearian, to kill or not to kill: that is the question. Cu o morală pronunţată înainte de lăsarea cortinei, „not to kill” este alegerea lui 007 la pachet cu perspectiva conjugală alături de noua femeie Bond, model francez, Madeleine Swann (Léa Seydoux), psiholoagă oxfordiano-sorbonardă (nu asta veţi reţine!) după un en passant vieu jeux cu văduva veselă, Lucia (Monica Bellucci), în decor sobru sofisticat funerar elegant italian. Reţeta Bond este un amestec de Occident şi Orient, mari capitale, decoruri somptuoase, palate romane, vile splendide, interioare sufocate de artă, potrivite pentru reuniuni secrete unde se discută în mai multe limbi de circulaţie despre, horribile dictu, Noua Ordine Globală şi monopolizarea producţiei de medicamente, precum şi mici oraşe în deşert, oaze tehnologice în vechi cratere meteoritice sau, dimpotrivă, spitale de o severă eleganţă Corbusier cu baruri deschise veganilor (Bond nu face parte din acest club cum o dovedesc whisky-urile maturate responsabil pe care le bea) şi evident mult ozon. Orientul nu e mai puţin luxos, şi Bond traversează hoteluri decupate parcă din povestirile din O mie şi una de nopţi, în Tanger, se urcă în Orient Express călătorind prin Arabia căpitanului Lawrence, cu o escală preţ de câteva lichidări într-un elicopter la o paradă în Mexico City, carnavalul ocazionat de Día de los Muertos, însoţit pe stradă de o superbă chica în mijlocul dansurilor de schelete ambulante cu măşti de tigvă etc. Şi toate acestea cu ubicuitatea tipic bondiană de a schimba meridianele ca pe sacouri, fără şifonare. Sentimentul de supralicitare pe care ţi-l dă ultimul film din seria Bond ţine de un efect propriu benzii desenate asupra filmului, acolo unde salturile de la o imagine la alta nu au cum şi nu solicită să fie amortizate, într-o tehnică firească a scurtcircuitului. În film, aceste trucuri provoacă dincolo de pierderea verosimilităţii (dar cui îi pasă de ea?) şi un efect hilar pe care cât de cât îl mai atenuează ironiile sarcastice, inteligent obraznice marca Bond. Ultimul Bond, surpriză, este pudiBond, scenele erotice sunt amuzante, dacă nu ridicole. Cât timp pozează, Bond este remarcabil, umple spaţiul de strălucire, parcă mereu în aşteptarea blitzurilor, când acţionează erotic poza iese prost: Bond placând tandru, cu tot cu oglinda de care stă rezemată, pe Lucia - Monica Bellucci, văduvă planturoasă, blazată şi dornică să sărbătorească senzual funerariile soţului detestat. După un caft feroviar cu un Goliat-asasin profesionist cu alură de tanc, care distruge tot mobilierul cu el, revigorat ca prin minune, Bond se aruncă asupra domnişoarei Swann cu mişcările febricitate ale unui adolescent care se încurcă în nasturi şi şosete, semn că o bătaie bună, soră cu moartea chiar, constituie cel mai bun preludiu pentru masculii Bond. Cu toate acestea, acţiunea se încheie cu febra dezbrăcării, cu momentul culminant al seducţiei, un sărut, după care nani, în cel mai corect erotic deznodământ burghez pentru o pasiune invincibilă. Sam Mendes a reuşit un film care are ceva dintr-o extravagantă şedinţă foto, numai că dacă dai la o parte fotoshopul, din Bond nu mai rămâne decât un spectru, pe care zâmbetul său superior îl prefaţează, ce-i drept, cu stil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara