Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Spectacolul morţii de Marina Constantinescu


Toată tragedia petrecută la Moscova nu-mi dă pace, încă. Mă bîntuie şi mă chinuie ideea că locul ales pentru o regie sinistră a fost un teatru. Cînd s-a difuzat prima oară ştirea că un grup de ceceni a pătruns într-o sală de spectacol şi i-a transformat în ostatetici pe actori şi pe spectatori deopotrivă, mă aflam într-un magazin. O domnişorică afectată şi aferată, cu mîna vîrîtă pînă la cot în raftul cu brînzeturi fine, franţuzeşti, a tresărit şi a început să se învîrtă pe loc, zgîriindu-mi timpanele cu dansul mărunt al tocurilor cui, la modă. De îndată a apărut un domn bine, rasat, cu o sticlă de şampanie scumpă în coş. N-a apucat să rostească nici-un cuvînt pentru că iubita lui s-a năpustit cu reproşurile: "Ţi-am spus de o mie de ori, dragă, că n-avem ce să căutăm la teatru. Ai auzit ce se întîmplă? Să nu mă mai cari în viaţa ta în locurile alea blestemate unde mă plictisesc de moarte." Dar n-a tresărit la cuvîntul moarte, ci doar la plictiseală. M-a şocat, mai apoi, că fraza aberantă emisă printre produse comerciale de tot felul a devenit un leit-motiv al tuturor discuţiilor pe care le-am auzit şi după aceea, în multe împrejurări şi cercuri. Cu alte cuvinte, nu e prea indicat să mergi la teatru pentru că nu ştii niciodată cînd ţi se poate întîmpla aşa o nenorocire.

Mărturisesc că n-am dormit prea bine nopţi în şir. Am privit mult mai concret toată tragedia şi i-am simţit acut dimensiunile şi pentru că, repet, locul desfăşurării ei a fost un teatru. Îmi petrec ore şi ore în felurite teatre de aici sau de aiurea, viaţa mea este legată de ceea ce se petrece pe scenă, de discuţiile cu prietenii mei regizori, actori sau scenografi, traversez ţara sau continentele în lung şi-n lat pentru a vedea spectacole şi mi se pare că nu se poate trăi altfel. Drumurile mele duc spre teatru. Acolo ficţiunea absoarbe toată fiinţa mea. Abandonez realitatea şi mă dau cu voluptate în braţele poveştii şi ale personajelor ei. Cu unele dintre ele aş putea să merg pînă la capătul lumii şi să nu mă sfiesc în faţa aventurii, a dimensiunilor iraţionalului. La începutul săptămînii trecute am văzut cîteva scene filmate în interiorul teatrului, chiar de ceceni, ca să-şi justifice în ochii superiorilor atacul, credibilitatea şi reuşita lui. Cît de fragilă sau, dimpotrivă, puternică, solidă este graniţa ce marchează hotarul între realitate şi ficţiune? Ce fel de coincidenţe ne amestecă vieţile odată cu diurnul şi nocturnul? Pe scenă se aflau soldaţi. Personaje. Era unul dintre momentele spectacolului. Se aude o împuşcătură şi alt soldat apare, agresiv, din culise, cerîndu-le protagoniştilor, cu mitraliera îndreptată spre ei, să coboare în sală. Unul dintre actori are o inerţie în reacţie preţ de cîteva secunde. Nu-şi dă seama dacă este o farsă, dacă regizorul a schimbat ceva fără ştirea lui. Spectatorii sînt calmi şi aproape convinşi că aşa este mizanscena. Actorul principal este adus de la cabină ca un infractor şi alungat de pe scenă în şuturi. Spectatorii cred în continuare că se află în convenţia spectacolului. Instrumentiştii sînt scoşi, unul cîte unul, din fosă şi aşezaţi în primele rînduri. Cecenii înarmaţi defilează în sală, iar publicul murmură uşor. Cînd oare şi-au dat seama că sînt prizonierii celei mai teribile realităţi, că locul soldaţilor-personaje a fost luat, brutal, de oameni înarmaţi care le-au aruncat în braţe jocul morţii? Crud şi adevărat. Că într-o secundă ficţiunea a fost spulberată de răpăitul mitralierelor ucigaşe şi nu de recuzită. Că dintr-o dată, ei, spectatorii, au devenit protagoniştii unui spectacol al morţii, dirijat fără menajamente, că actorii au fost înghiţiţi de o altă regie, palpabilă, de dimensiuni uriaşe, în care riscul ruletei ruseşti pulsa în tîmplele tuturor. Că orice nesupunere la noile reguli însemna sfîrşitul. Fără trucaje, fără trucuri. Îngrozitor şi imediat. Imagini care nu-mi dau pace: capul întors al unui actor care nu pricepea ce se joacă, umilinţa şi şuturile în fund administrate protagonistului, azvîrlit ca un paria fricos, murmurul spectatorilor care habar n-aveau că, în cîteva secunde, au devenit actori pe tărîmul morţii lor.