Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Spectacolul a început de Dan Gulea

Marius Hentea,TaTa DADA. The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 2014, 358 p.

Situaţia editării avangardei în limba română, în ciuda recentului reviriment, al studiilor apărute cam din 2007 încoace, nu este una dintre cele mai strălucite, pentru că dinamica şi reprezentările mişcării au rămas în cercul strâmt al unor cunoscători. În anul centenarului Dada ne dăm seama că o ediţie Tzara (ca să nu mai spunem de o antologie a curentului) lipseşte de ani buni de pe piaţa noastră; e drept, au apărut, în 2002 şi în 2005, două monografii Tzara (Buot şi Béhar), dar opera lui lipseşte; pot fi menţionate doar volumul din 1996 editat de Ion Pop, Şapte manifeste Dada. Lampisterii. Omul aproximativ; de atunci au mai apărut în viziunea lui Nicolae Tzone Douăzeci şi cinci de poeme (1998) şi un volum bilingv de Teatru (2007, ediţie Béhar, trad. Vasile Robciuc) şi cam atât.

Iar situaţia este cu atât mai regretabilă cu cât tandemul sincronizare/ tradiţionalism, care structurează cam ultima sută de ani a noastră (exact posteritatea Dada), ar fi putut fi pus în valoare de distribuţia şi importanţ a recunoscute ale lui Tzara şi ale spectacolelor sale, care se află de multă vreme printre cele mai semnificative exemple, atunci când se face istoria ideilor autohtone în lume. În absenţa lor, având în vedere această obnubilare a lor cvasisistematică, se poate spune că tabăra naţionalistă, retrogradă sau conservatoare a avut, cel puţin până acum, câştig de cauză. Tzara este îndeobşte minimalizat la noi, bătut pe umăr, iar, pe urmele bătrânilor, adesea se disociază între avangardă şi modernism. Dacă am menţiona, de pildă, că utilizarea termenului de avangardă, în sens cultural, a fost făcută la noi de Eminescu cel antijunimist (în articolul O scriere critică, din 1870), multe argumente ale tradi- ţionaliştilor s-ar afla în dificultate.

Centenarul Dada vine aşadar întrun moment nu tocmai receptiv pentru cultura noastră – chiar dacă recentele manifestări – centenar Gherasim Luca (2013), Gellu Naum (2015) ş.a. – s-au bucurat de oarecare difuzare; astfel, era de aşteptat ca o semnificativă monografie a celui care a fondat Dada să vină din afara câmpului nostru literar, şi totuşi cumva dinăuntrul lui: este vorba de tânărul universitar de la Göteborg, de origine română, Marius Hentea, cu TaTa DADA. The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara (2014). Este a doua carte a universitarului, după monografia dedicată scriitorului englez Henry Green at the Limits of Modernism (2013).

Lucrarea este elaborată de-a lungul a cel puţin 5 ani şi apelează la o diversitate impresionantă de surse, urmărind aproape fiecare moment semnificativ din viaţa poetului: arhive, corespondenţă şi manuscrise din fondul Jacques Doucet, interviuri şi bibliografie clasică, din surse internaţionale, se merge în fond cu infinită meticulozitate pe urmele Dada, aici în România, dincolo în Elveţia, dar şi Franţa, Italia, Germania, Cehia sau orice altă identitate care a fost îmbrăcată de Dada sau teritoriu pe care a păşit Dada: maghiară (momentul 1956), suedeză (Greta Knutson era soţia sa), americană (prieteniile cu Picabia, cu Beaumont, Cunard sau cu alţi milionari), turcească, grecească (fie şi numai prin excursiile lui Tzara pe aici), olandeză (prietenia cu apostolul constructivismului, Van Doesburg), poloneză, georgiană, rusească – şi lista ar putea continua. Se adaugă acestei investigaţii peste 100 de fotografii care exprimă nu doar relaţiile şi prieteniile, ci şi epoca: galeriile şi locurile unde au fost spectacolele Dada, felul în care arată Parisul sau Zürichul atunci când ajunge Tzara acolo, reproduceri după ziare şi publicaţii.

În analizele lui Marius Hentea de fiecare dată este urmărit cadrul politic general, mentalităţile epocii; copilăria lui Tzara este analizată în contextul antisemit al României de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, mergând până la răsfoirea unor manuale după care a învăţat Samuel Rosenstock, dar prezentând şi Jubileul regal de la 1906, precum şi reversul său, răscoala lui 1907. Felul în care cercetătorul coboară în epocă este deosebit; consemnează, de pildă, o cafenea Voltaire vizavi de Teatrul naţional, reputată însă pentru „tradiţiile clasice” care se propovăduiau aici.

Revista Simbolul (1912), prima ieşire a lui Tzara (care semna deocamdată Samyro) în lume, contează nu atât prin fidelitatea faţă de zicerile lui Moréas, de pildă, ci prin contextualizarea din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, al luptelor noilor naţionalităţi, greci, muntenegreni, bulgari şi români cu Imperiul multinaţional Otoman.

O noutate istorico-literară este şi conflictul pe care Tzara l-a avut, în 1914, la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, cu un profesor, italienistul Ramiro Ortiz. Astfel, Tzara şi un coleg, Tamifil Popescu, scriu o scrisoare către decan unde relatează cum au fost daţi afară, nejustificat, de la un seminar, pentru că doar ar fi cerut să se repete un cuvânt pronunţat mai încet. Nu au lipsit apelativele de „magarilor” şi „obraznici”din partea celui care îl preda pe d’Annunzio, o viitoare victimă a dadaiştilor parizieni.

„Pandemoniul” (cu vorba unui participant, Jean/ Hans Arp) pe care Tzara l-a orchestrat cu naturaleţe în Elveţia este descris acurat, luând în consideraţie o diversitate de surse, Marius Hentea refăcând, efectiv, atmosfera; în alte monografii, în alte mărturii predomină tonul didactic, ca şi cum Tzara şi prietenii săi ar fi avut un plan (mai întâi spectacol, apoi revistă etc.); în The Real Life and Celestial Adventures autorul este sensibil la prietenii, disjungeri, certuri şi rivalităţi: dadaiştii nu au fost un continuum, au existat diferenţe şi interese, amoruri şi trădări, acum explicate: Arp, Huelsenbeck, Iancu, Hugo Ball sau Hans Richter, Sophie Taeuber, Ludwig Neitzel, Otto Flake sau Picasso, Segal, Mondegliani, Slodki, Van Rees, Marinetti s-au regăsit, în persoană sau nominal, pe aceeaşi scenă, sub bagheta şi monoclul lui Tzara.

Uneori, hazardul înseamnă Dada; văzută, în studiile de specialitate, ca o extravaganţă (observaţie reluată în Al Doilea Război, de Robert Brasillach, victima de referinţă a francezilor) publicarea pe hârtie de culori diferite în cadrul aceluiaşi volum este o explicaţie a crizei de hârtie, fiind utilizate stocurile disponibile.

Dar Dada înseamnă clamarea libertăţii, împotriva oricăror constrângeri politice; un fapt care se pomeneşte mai rar în critica estetizantă. La primul spectacol parizian (23 ian. 1920) Tzara taie cu foarfeca cel mai recent discurs parlamentar al extremistului Léon Daudet, apoi amestecă resturile într-o pălărie, extrăgând cuvintele pentru a face un poem. Publicul este înfuriat, pentru că L.D. era un personaj apreciat; ordinea se restabileşte doar după ce Tzara iese de pe scenă.

Volumul lui Marius Hentea schimbă radical percepţia asupra lui Tzara şi a dadaismului; prin ricoşeu, asupra avangardei. Receptat de către adversari în special drept un autor de manifeste (anatemă preluată cu entuziasm de critică, mulţi văzând în avangardă doar o literatură de manifeste), apoi „reabilitat” de opera sa poetică (pe placa sa funerară scrie: poète), Tzara este un om al spectacolului: organizează, manageriază, provoacă, dialoghează cu publicul; uneori îşi ia şi măsuri de precauţie (învăţate de la bătrânul Marinetti?), de pildă apelează la poliţie pentru a-i evacua pe cei care se manifestau efectiv cu lovituri de baston (Breton, se ştie).

Că Tzara îşi dorea libertatea se vede şi din reacţia lui la revoluţia maghiară; membru al Partidului Comunist Francez, face o vizită în Ungaria chiar cu o săptămână înainte de acel 23 octombrie; scrie în public despre ceea ce era evident şi este admonestat pe linie politică. E adevărat, nu s-a pronunţat despre prietenii lui de altădată, vieţuind după pseudonime în România stalinistă. Vinea, de pildă. Dar şi-a asumat înfruntarea unor şefi stalinişti; cărora le era cam teamă de reacţiile lui, fireşte. Îl susţine şi Breton, prietenul-duşman dintotdeauna.

Apoi iese din scenă; se cufundă în ezoterisme din marginea suprarealismului, încercând să descifreze codurile din poezia lui Villon.

Tzara, un destin cu multe traiectorii artistice, pe care monografia exemplară a lui Marius Hentea, scrisă în spiritul timpului prezent, le armonizează, aşa cum observă şi Andrei Codrescu pe coperta a IV-a a Vieţii celeste a lui Tzara. Este o viaţă a spectacolului (Ta Ta se spune, onomatopeic, în titlul volumului), o viaţă din care au pornit, nu manifestele, ci spectacolul modern. Iar Tzara este un părinte (ce vocativ: TaTa!) prost înţeles, ca şi cum mişcarea s-ar fi numit tataism. Să o spunem deci: spectacolul nu este pentru taţi, spectacolul Dada este, nu tata e.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara