Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Spaţii ale angoasei de Marius Conkan

Sânziana Şipoş, Somnul din conducte, Bistriţa, Editura Charmides, 2016, 72 pag.

Dacă în cazul poetelor care au fundamentat tradiţia noir în literatura română, precum Mariana Marin şi Angela Marinescu (urmate îndeaproape de unele autoare douămiiste), trauma şi boala generică erau epicentrul unor puternice tensiuni şi (de)construcţii existenţiale, al căror limbaj amintea deseori de exploziile stilistice din poemele lui Plath sau Sexton, în cazul unor poete recent debutate, precum Ana Donţu şi Alexandra Turcu, trauma şi ramificaţiile ei afective şi-au găsit alte registre de expresie, marcate în special de diminuarea tonului (auto)reflexiv şi de relaxarea imaginarului forte, ceea ce a condus la o poezie confesivă creată în regim minimal. De pildă, Ana Donţu face aproape invizibilă trauma erotică şi o măsoară exclusiv prin distanţele dintre corpuri, stări şi spaţii alienante, în litera unui discurs care este, în mod voit, decuplat de la retorica explozivă, folosind aluzia şi ambiguitatea semantică (în planul imaginii soft) ca principale tehnici de construcţie poetică. Astfel, devine tot mai vizibil faptul că limbajul traumei nu mai este, în asemenea construcţii, sursa unor cronotopi majori, cu rezonanţă istoric-culturală (deci a unor dimensiuni ontologice cu valoare de mit personal), ci el descrie mici spaţii imaginare, în care corpul mental este destructurat sau chiar anihilat. De aceea, poezia confesivă a câtorva autoare tinere poate fi definită, pornind de la unele abordări actuale care au reinterpretat teoria lui Bahtin, drept o poezie a cronotopului minor (a legăturii fine dintre angoasă şi spaţiile fizice/psihice ataşate ei), idee care ar putea lămuri acalmia, la nivel de stil şi imaginar, a acestui tip de limbaj poetic.

La o nouă configuraţie a poeziei confesive, în linia cronotopului minor, contribuie şi volumul de debut al Sânzianei Şipoş, Somnul din conducte. De fapt, acest volum este exemplul cel mai elocvent pentru modul în care cronotopii minori sunt folosiţi ca structuri de bază ale unei poetici menite să pună în lumină conţinuturi traumatice, fără să facă uz de procedee tradiţionale, precum emfaza imaginii-şoc sau stilistica revoltei. Din contră, angoasa din poezia Sânzianei Şipoş este inevitabil legată de spaţii claustrante, liminale, pe care memoria alterată gradual le conţine şi le degajă. Realitatea percepţiei şi a afectelor este alcătuită, ca în volumul Anei Donţu, dintr-un asamblaj de spaţii periferice sau închise, ce emană aura unei corporalităţi şi a unui psihism la limita degenerării. Tocmai aceasta este funcţia cronotopilor minori întrun asemenea discurs cvasi-ermetic: de a transfera şi reprezenta spaţial dimensiunile senzoriale şi psihice care nu îşi găsesc, la nivel stilistic, expresia predilectă. Spre deosebire de Ana Donţu, însă, opţiunea autoarei este pentru scurte poeme în proză, ce mizează pe transgresiuni constante în semantica imaginii. Limbajul lor este sacadat şi contras în metafore spaţiale/corporale, ilustrate prin treceri subtile de la un plan (hiper)realist la altul simbolic, unde somnul, visul, coşmarul şi alterarea simţurilor stau la originea unor zone intermediare între chimia afectelor şi „metafizica” lor. Ce tipuri de cronotopi minori dau, însă, greutate acestui limbaj care se hrăneşte dintr-un transfer continuu, pe mai multe planuri, al angoasei? Chiar primul poem al volumului ne indică un posibil cronotop-matrice, care capătă ulterior numeroase versiuni: „Un soare poate fi înlocuit cu un bec, a zis el şi a montat unul. După ce a plecat, pământul a devenit o cameră” (p. 5). Or, camera cu toate variaţiunile ei reprezintă locul propice unde sunt consumate stările-limită şi în jurul căruia este coagulată o întreagă poetică spaţială a percepţiei de sine şi a erotismului („Ziua albeşte apartamentul. Ascund lumina în căni şi mă transform în rădăcini ce ajung în subterane, la gleznele nopţii trecute”, p. 22). Pot fi identificaţi astfel, de la un poem la altul, cronotopi precum camera-grădină, casa-oraş, camera-acvariu, camera scatologică şi cea claustrantă, casa funerară şi camera erotic-funestă. În logica unui simbolism spaţial, mai sunt cartografiate camera-corp, camera din subterană, casa ca metaforă a abandonului şi a solitudinii, casa-spital etc.

În ciuda acestei structuri atipice la nivel de imaginar (deşi sunt destule asemănări cu tematica altor autori), Sânziana Şipoş nu reuşeşte să se desprindă de un artificiu pe care tocmai o atare poetică a cronotopului minor îl impune: curgerea obsesională a discursului până la un colaps sub propria-i gravitaţie, fapt care împiedică deplasarea spre un regim stilistic mai complex. Dacă nu doreşte ca însăşi poezia sa să devină minoră, autoarea va trebui să găsească un limbaj mai pregnant pentru asemenea spaţii somatizate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara