Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie:
Soultzmatt de Cornelia Petrescu

Sunt 100 de ani de atunci... Pentru început, să ne aplecăm pe o pagină de istorie: „La intrarea României alături de Antantă în Primul Război Mondial, vitejia ostașilor noștri nu a întârziat să dea roade. Reîntregirea țării într-un stat unitar era visul tuturor românilor, atât a celor din afara, cât și a celor din lăuntrul Arcului Carpatic aflați de veacuri sub tirania austro-ungară. Înaintând din Sud prin trecătorile Carpaților, Armata română a cunoscut însemnate victorii și a eliberat o bună parte din Transilvania în zona Predeal-Brașov-Sibiu. Cântecul: Treceți batalioane române Carpații/la arme cu frunze și flori/Ne-așteaptă părinții, ne-așteaptă și frații/cu inima la trecători, intonat și azi cu emoție, însuflețea entuziasmul patriotic românesc.
Inamicul însă presează și trupele germane, sub comanda generalului Mackensen, atacă la Turtucaia unde înfrângerea forțelor române, nesusținute de Rusia conform convenției, este dezastruoasă. Dușmanul începe să preseze din Transilvania și Armata română este nevoită să se retragă din teritoriile ocupate anterior. Apărarea trecătorilor peste Carpați se face cu multe jertfe, fiind făcuți prizonieri peste 30 000 ostași români (după un istoric alsacian).
Germania nu putea ierta intrarea României în război ca aliat al Antantei, ceea ce explică (dar nu justifică) tratamentul inuman aplicat prizonierilor români, un imens număr dintre aceștia găsindu-și moartea prin înfometare și frig în lagărele de la Soultzmatt și alte localități din Alsacia, aflată în acea vreme în posesia Germaniei.
Drama României în acea perioadă a fost imensă. Înfrângerea, Capitala ocupată de armatele dușmane, Guvernul și Casa regală refugiate la Iași, criza politică, foamea, lipsurile, bolile, gerul, au făcut ravagii în rândurile armatei și al populației civile.
Trupul sfâșiat al țării redus doar la Moldova !
Dar, urmare a masării forțelor germane pe frontul de Est, Franța care suferise greaua înfrângere de la Verdun, reușește să se redreseze și o Misiune franceză, sub conducerea generalului Berthelot, este trimisă în ajutorul României.
Un nou val de patriotism însuflețește Armata română sub conducerea generalior Cristescu și Eremia Grigorescu.
Regele Ferdinand coboară în tranșee și însuflețește ostașii promițându-le pământ, regina Maria, cu ajutorul Misiunii franceze, organizează Crucea Roșie Română.
Puhoiul german este stăvilit în bătăliile de la Mărăști și Mărășești, unde luptă cot la cot ostași români și francezi.
Ultimele încercări ale inamicului de străpungere a apărării Moldovei au fost stăvilite prin sângeroasa bătălie de la Oituz. Armata română, mobilizată de generalul Grigorescu cu cuvintele: Pe aici nu se trece! este victorioasă, iar pierderile în rândurile Armatei germane, obligată să se retragă, sunt importante.
Mausoleul eroilor ridicat la Mărășești în memoria celor căzuți la acele bătălii, adăpostește români și francezi care și-au pierdut viața în lupta contra inamicului comun. Pentru ei se intonează an de an, de ziua eroilor, emoționantul imn : Presărați pe-a lor morminte/ale laurilor foi /Spre a fi mai dulce somnul/fericiților eroi.“
*
Nu știu cine îmi băgase în cap că alsacienii, care nu sunt nici nemți, nici francezi, ar fi persoane nu prea sociabile de aceea am fost destul de suspicioasă când soțul meu l-a adus în casă pe Jean Letz, alsacianul bărbos cu care am devenit, până la urmă, buni prieteni. Ne-am apropiat cu adevărat de dânsul după seara în care, în fața șemineului cu flăcări dogorâtoare, ne-a povestit câteva amintiri din copilăria lui.
– Mama mea era din Osenbach, un sat pierdut printre viile din Vosges, unde mi-am petrecut vacanțele la bunica. Cu camarazii de joc am descoperit odată, într-o vâlcea din mijlocul pădurii, un loc misterios unde ne plăcea să ne jucăm de-a haiducii. Când închid ochii, văd locul acela de parcă aș fi fost acolo ieri, un cimitir cu sute de cruci albe care purtau nume stranii pe ele, pentru că nu erau nici franceze, nici germane : Drăgan... Anghel... Ion... Dobre...
Oare auzisem bine ? Nume românești pe crucile dintr-un cimitir din Alsacia? Un cimitir de români în Alsacia ! Cum era oare posibil?
Jean nu ne-a lăsat să așteptăm prea mult și a continuat :
– Numele conspirativ de tâlhar pe care mi l-am luat făra voia nimănui era Ion, André era Ilie... lui René care era căpetenia noastră și astăzi se ocupă de îngrijirea cimitirului de la Soulzmatt, îi spuneam Dobre... Bunica mea fusese învățătoare la Osenbach, era văduvă de război și a crescut singură trei copii, printre care și mama mea... Era de o bunătate cum numai bunicile pot fi, nu mă certa nici când veneam din pădure cu genunchii juliți. N-a știut că ajunsesem până la cimitirul din pădure, care este destul de departe de sat, până într-o seară când, probabil, printre strigătele noastre de joacă i-au ajuns la urechi și numele noastre conspirative. În seara aceea m-a iscodit până când i-am spus cine erau Ilie, Dobre și Ion... I-am mărturisit că ne luptam cu boșii și îngropam victimile în afara cimitirului din vâlcea unde nu mai era loc, atât de multe erau crucile care purtau pe ele nume ciudate… Atunci bunica a căzut pe gânduri și s-a întristat, dar copilul curios, care eram, a început să o hărțuiască cu întrebări. Nu a rezistat mult insistențelor mele și mi-a povestit că pe locul cimitirului fusese un lagăr german în care au fost închiși sute de prizonieri români care au murit de foame și frig în iarna anului 1917... Am întrerupt-o pe bunica mai întâi cu întrebarea cine erau românii? Dânsa a scos din bibliotecă un atlas vechi, care a rămas până azi o carte dragă mie, și mi-a arătat locul României pe harta Europei. Apoi a răspuns și a tot răspuns la de ceurile mele, despre România, despre război și mai ales despre bunicul care a murit în luptele pentru Moldova sub comnada generalului Eric Von Falkenhein.
Întrebarea :
– Oituz, Mărăști, Mărășești? a ieșit spontan din gura soțului meu.
După ce a scormonit jarul de pe vatra șemineului, Jean a răspuns scurt:
– Oituz !
După o altă scurtă pauză în care și-a dres glasul a continuat să-și amintească din povestirile bunicii pe vremea când el purta pantaloni scurți :
– Când nemții i-au adus pe prizonierii români în lagărul de la Val-de-Pâtre, adică la Soultzmatt, bunica primise despre bunicul doar comunicarea lapidară de dispărut și aștepta neîncetat vești. Cu gândul la dânsul bunica, vorbitoare de germană și franceză, a acceptat să fie interpret în lagăr. Astfel a putut comunica odată cu un prizonier român care vorbea bine franceza și care i-a dat o imagine despre cumplitele lupte din România și a sfătuit-o cum s-ar putea obține vești despre bunicul dispărut. Anii din spre sfârșitul războiului au fost năpraznici, populația era vlăguită din cauza lipsurilor, veștile cumplite nu conteneau, armatele erau epuizate, deruta nu înceta... Atunci a venit și gerul cumplit din ianuarie 1917. După ce a văzut prizonierii români scoși la muncă în plină iarnă pe un frig năpraznic, bunica a fost atât de zguduită că nu s-a mai putut duce acolo. Erau, bieții oameni, niște schelete care abia își târau ultimul suflu de viață, oblojiți în zdrențe rigidizate de ger... În primăvară, în locul cu pricina, erau numai movile de pământ înconjurate cu sârmă ghimpată. Azi acolo, la Soultzmatt, se află cimitirul eroilor români...
Intervine soțul meu, căruia emoția i-a pigmentat vocea, mai mult ca de obicei, cu inconfundabilul accent românesc:
– Bunicul meu, care era sergent major, a luptat și dânsul în anul 1917 pe linia Mărăști-Mărășești și a fost camarad de arme cu ostași francezi... A avut șansa să supravițuiască flagelului și a fost decorat cu Medalia Militară de Președintele Republicii Franceze. Vino să îți arăt brevetul pe care l-am înrămat și l-am pus pe perete la loc de cinste…

*
Am așteptat cu nerăbdare acel 1 mai când am avut câteva zile libere și am putut urca spre Alsacia. Primăvara era în deplinătatea frumuseții și purității ei. După lungi și nu prea plăcuți kilometri pe autostradă, ne-am pierdut pe drumeaguri de țară printre lungi șiruri de viță de vie care începeau să poarte haine de-un verde luminos. Prin fereastra deschisă vântul aducea valuri de parfum delicat de floare de viță de vie pe care, ascunsă discret în verdele podgoriilor, n-o puteam distinge cu ochiul.
Într-o mică intersecție de drumuri de țară, o săgeată cu o inscripție abia vizibilă: SOULTZMATT – Cimetière des heros roumains.
Am urmat drumul indicat de săgeată și peste scurt timp marea de podgorii s-a pierdut în cea a pădurii, înveșmântată și ea în haină de primăvară. Drumul urca în spirală strânsă, capătând sclipiri de argint atunci când razele soarelui se fofilau printre copacii care se îndesiseră.
Nici un picior de vietate, nici un zumzet de motor. Te puteai crede într-o altă lume și în alt secol, nimic nu amintea de viața trepidantă a orașelor lumii în care trăim. Nu știu prin ce miracol chiar și penibilul zgomot al bătrânului nostru automobil și-a pus o surdină. Mi se părea că plutim prin masa de verde crud ca un vas fantomă care vrea să întâlnească orizontul pe o mare fără valuri.
Drumul s-a terminat într-o poieniță care te face să te crezi Pe-un picior de plai... Pe-o gură de rai...
Am coborât în tăcere și abia atunci am văzut cimitirul pierdut în vâlceaua din pădure, imensă gură cu dinți albi, aliniați ca niște soldați la paradă.
Am pășit fără nici o vorbă printre coloanele care încadrează intrarea, îndreptându-ne spre crucea zveltă care le străjuește pe cele mici și albe sub care odihnesc frații noștri.
Am citit și recitit cu emoție placa comemorativă :
CEI 687 PRIZONIERI DE RĂZBOI ROMÂNI CARE DORM ÎN ACEST CIMITIR SUNT MORȚI DE FRIG, PRIVAȚIUNI ȘI TORTURĂ DIN IANUARIE PÂNĂ LA FINELE ANULUI 1917
Ne-am recules cu greu pentru a citi numele înscrise pe crucile albe: Stan Ion, Pandele Ilie, Drăgan Gheorghe, Dobre Constantin ... Și iar Ioni, Neculai și Văsii...
Ne-am oprit în vecinătatea zidului care înconjoară cimitirul, unde o statuie albă stilizată , înduioșătoare prin simplitatea ei, înfățișează o femeie.
Înscrise pe piatră, cu litere minuscule, doar trei cuvinte:
Monumentul mamei soldatului
Am îngenuncheat pe piatra încălzită de soare și picături nechemate au udat picioarele mamei care nu a putut stropi cu lacrimi mormântul fiului ei.

*
În anii din urmă se organizează la Soultzmatt festivități în memoria ostașilor români care odihnesc în glia alsaciană. Se întâlnesc acolo reprezentanți ai diasporei române din Europa, oficialități, francezi care iubesc România… Dar printre ei nu sunt și mamele celor care nu și-au găsit odihnă în locul cu verdeață de acasă.
Și pentru ei nu se intonează imnul de la Mărășești care face să vibreze mereu și mereu sufletele românești.

Saint-Laurent-du-Pont
Ianuarie 2017

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara