Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Sorana Gurian de Gabriel Dimisianu


Am vorbit altădată despre carierele literare accidentate ale unor Mihail Villara, Dinu Pillat, Pavel Chihaia, Alexandru Vona, scriitori manifestaţi semnificativ în perioada războiului şi în primii trei ani de după război, când libertatea scrisului nu fusese încă sugrumată ci numai ameninţată. Ei au ieşit din scenă, forţat, la începutul anului funest 1948 (unii mai înainte) când începea o eră sumbră de îngheţ ideologic, de aliniere fără excepţie la normele realismului socialist, instituit ca metodă unică de creaţie de partidul comunist. Deţinător absolut al puterii politice, după abdicarea silită a Regelui, partidul comunist nu va întârzia să declanşeze un proces pustiitor care poate fi socotit prima noastră revoluţie culturală, de inspiraţie sovietică, urmată de a doua, în 1971, de inspiraţie chineză.
Scriitorilor cu biografii literare accidentate, amintiţi mai înainte, le poate fi alăturată Sorana Gurian, prozatoare şi publicistă cu o prezenţă dintre cele mai dinamice în anii imediat postbelici, dispărută din literatură în aceleaşi împrejurări în care şi ceilalţi au dispărut, cu unele deosebri. Vom vedea cazul ei.
Înainte de război, în deceniul patru, Sorana Gurian fusese o frecventatoare a cenaclului ,,Sburătorul", după ce i se prezentase la telefon lui E. Lovinescu într-un fel care-l intrigase pe critic (,,Mata eşti la aparat? Chiar mata? Aici e o fată care scrie... Îhî... Scriu"), inspirându-i memorabilul portret din Aqua forte, un portret străbătut de simpatie, cu tot realismul notării unor detalii ale înfăţişării (infirmităţii) fizice a personajului: ,,Un apendice de fată drapată într-o lungă rochie care să-i acopere scurtimea unui picior ce-i dădea un mers scandat; figură, altfel, fină, umbrită de o pălărie lăsată pe dreapta pentru a masca o pleoapă adormită. Totul rămas infantil, membre gracile, gesturi de păpuşă japoneză, glas de copil, aproape nearticulat, cu alintări şi prelungiri de silabe insuportabile".
În Agendele lovinesciene "ovreicuţa de la Iaşi, cu picioarele rupte" este menţionată începând din 1937, cu lecturi în cenaclu ale unor nuvele (,,Medalionul", ,,Narcoza", ,,Aventura" ş. a.) care obţin adeziunea estetică şi chiar entuziasmul criticului-mentor (,,Talent!", ,,Nuvela Aventura, Gurian. Magistrală", ,,o admirabilă nuvelă, Gurian") sau cu primirea unei scrisori de la ea, în 1938, expediată din Berck, sanatoriul pentru tratarea afecţiunilor osoase. Tulburător este faptul că la Berck Sorana Gurian s-a nimerit să ocupe încăperea în care înainte fusese găzduit Blecher, şi în scrisoare ea îi cerea lui Lovinescu veşti despre starea acestuia. Lovinescu va nota laconic: ,,El e mut de două luni".
Nuvelele citite la ,,Sburătorul" de Sorana Gurian, construite în jurul unor aspecte de psihologie feminină, cultivând clar-obscurul, cum s-a observat, cu o uşoară tentă de senzaţional, afirmă, într-adevăr, un talent. Culese în volumul din 1946, intitulat Întâmplări dintre amurg şi noapte (clar-obscurul!), nuvelele i s-au părut lui I. Negoiţescu, în Istoria literaturii române, ,,mai notabile" decât romanul Zilele nu se întorc niciodată, de o senzualitate, nuvelele, ,,mai liberă, mai aplicată faptelor cotidiene".
Apărut tot în 1946, romanul de mari dimensiuni Zilele nu se întorc niciodată, cu toată redundanţa titlului, a fost bine întâmpinat, printre altii de Vladimir Streinu, care a văzut în el ,,un tip de roman anglo-saxon", şi de Perpessicius, care i-a consacrat o suită de foiletoane în ,,Lumea". Mă voi opri ceva mai mult asupra romanului nu doar pentru că a fost girat, la apariţie, de aceste nume mari ale criticii, dar pentru că este scrierea care sintetizează temele autoarei şi dă măsura maximă a capacităţii ei de a proiecta epic.

Mai întâi încă ceva despre titlu, acel ,,zilele nu se întorc niciodată" despre care deja am spus că este redundant. Şi este, pentru că ,,nu se mai întorc" era deajuns, ,,niciodată" întărind inutil negaţia de la început. Dar mai este şi romanţios, ca şi acela, de altfel, al altei cărţi din epocă, Frunzele nu mai sunt aceleaşi de Mihail Villara, şi ea bine cotată şi pe drept cuvânt. Am avut prilejul s-o discut altădată. Adevărul este că amândouă romanele fac în titluri o concesie gustului pentru romanţiozitate al epocii, dezvoltat sub influenţa cinematografului şi a traducerilor de romane de consum (era vremea de glorie a industriosului Jul. Giurgea!) dar se şi întâlnesc în punctul comun al temei lor substanţiale, care este aceea a timpului ireversibil. În rest sunt numai deosebiri între cele două cărţi, dar nu e locul acum să le trec în revistă.
Un personaj sau altul din romanul Soranei Gurian, şi, în mai multe rânduri, personajul-povestitor, vorbesc despre ,,galopul destinului", despre ,,zilele care nu se mai întorc", despre neputinţa de a readuna ,,fărâmele trecutului". Sunt formulări care trimit poate prea direct la ceea ce numeam tema substanţială a romanului, aceea a timpului ireversibil, a vieţii pieritoare şi irepetabile. Formulări poate prea subliniate, prea ,,limpezi", mistuite totuşi, până la urmă, de masa epică a romanului, care nu este unul de idei, decât prin repercutare, ci de evenimente şi de explorări psihologice.
Referindu-se la romanul ,,stufos" al Soranei Gurian, I. Negoiţescu a vorbit despre tematica lui ,,aproape exclusiv sexuală", ceea ce nu corespunde chiar adevărului. Erosul (şi nu neapărat sexualitatea) e un domeniu important de manifestare a personajelor, de experienţe, de aspiraţii, de trăiri morale, de eşecuri, dar nu singurul.

Personajul masculin principal, acel medic de ţară căruia îi spun toţi Şeful (alt apelativ nici autoarea nu-i atribuie) este un om împătimit de profesiunea lui şi un ,,apostol". Nu admite să lucreze la oraş, deşi i se dă prilejul, la sat simţind că are o menire şi pe lângă că este un bun chirurg este şi un ideal director de spital, energic, tenace, inventiv. ,,Ai făcut un rai în mijlocul deşertului", exclamă cineva din afară care-l vizitează, dorind să-l şi măgulească, ce e drept, să-i excite orgoliul, dar şi cu destulă îndreptăţire. Spitalul pe care îl conducea era cel mai bun din zonă, căutat şi de pacienţi veniţi de departe, chiar şi de la oraş. Era de toţi preţuit şi iubit pentru că nu punea doar pricepere în ce făcea dar şi suflet şi cele mai mari bucurii i le aducea munca lui.
Nici vorbă aşadar de angajare numai în eros a eroului, după cum nici la alte personaje nu este. Ann, fiica Şefului din prima căsătorie, trăieşte febrele adolescenţei şi mai apoi se confruntă cu boala survenită pe neaşteptate, după cum eroul însuşi e atins la sfârşit de boală şi doborât. Vivian, iubita excentrică a doctorului, este pictoriţă şi are, desigur, preocupări artistice. Olga Slugariu, aparent fiinţa cea mai dedicată erosului, aţâţătoare, carnală, e în realitate frigidă şi alt ţel nu urmăreşte decât acela de a-l prinde în laţul conjugal pe doctorul văduv, ceea ce îi şi reuşeşte. Nu pot fi ignorate apoi deschiderile către social ale romanului, imaginile vieţii de mică provincie, cu notabilităţile şi toată umanitatea caracteristică, şi încă mai mult, prin extensie, imaginile lumii politice şi de afaceri, sau ale mediilor artistice şi boeme, căci autoarea nu ne ţine fixaţi la ceea ce ne înfăţişase iniţial. Personajele migrează, însuşi doctorul, sub presiunile Olgăi, se mută la oraş, nu în Capitală dar într-un oraş cu oarecare animaţie. Năzuinţa prozatoarei este de a deschide cât mai mult compasul, de a lărgi necontenit cadrul naraţiunii şi aici şi este o slăbiciune a cărţii. Dând curs impulsului de atotcuprindere, naraţiunea se dezechilibrează.
Trăirile din sfera erosului au totuşi în roman ponderea cea mai mare. Doctorul, cu toată stăpânirea de sine arătată public, este un om cu temperament şi este râvnit de femei pentru că ,,iradia căldură". Este cu ele afectuos-ocrotitor, dar adesea se închide în sine, refuză să mai comunice şi astfel apar crizele dintre el şi Vivian, amanta pictoriţă. Doctorul o cunoscuse la Veneţia, într-o călătorie, şi ea venise după el, închiriase o casă undeva în vecinătate şi îşi petrecea timpul pictând şi aşteptându-l. Se întâlneau mai ales la ore târzii şi se iubeau în nopţile de vară sub stele. Vivian este orgolioasă şi nonconformistă şi retragerea la ţară, în preajma doctorului, nu e un act de supuşenie ci unul de nonconformism, o abatere de la condiţia ei de artistă. Dă curs impulsului inimii (,,iubesc, mă dăruiesc, nu fac rău nimănui") şi desfide onorabilitatea femeii burgheze (,,avea oroare să fie socotită o femeie cinstită"). Dar există şi Ann, fiica doctorului, adolescenta rebelă, capricioasă, voluntară şi posesivă, ,,una dintre acele fiinţe senzuale şi fără frâu ale căror înclinări spre rău şi viciu nu cresc din pricina puterii purificatoare a sufletului". Pe Vivian, desigur, Ann o antipatizează din instinct, căci nu vrea să împartă cu altcineva afecţiunea tatălui. Atât că apare Olga, alt duşman, mai redutabil, vulgara, prozaica dar eficienta Olga, căreia îi izbuteşte tot ce şi-a propus: îl decide pe doctor s-o abandoneze pe Vivian şi s-o ia pe ea de nevastă, îi toarnă la iuţeală un copil, îl mută la oraş, dezrădăcinându-l. De aici pare să i se tragă doctorului tot răul, deprimarea, boala şi moartea.
Romanul desfăşoară o ţesătură de fapte îndeajuns de complicată, introducând mereu personaje noi, cu lumile lor. Pierzându-l pe doctor, Vivian se va consola cu Roby, tânăr ofiţer de care şi Ann se va simţi atrasă, alt motiv de rivalitate şi disensiuni între cele două. Mai târziu Vivian se căsătoreşte cu bogătaşul Edy, om trivial şi brutal, fizic respingător cu ,,circomferinţa monstruoasă a burţii lui". Până la urmă pictoriţa se sinucide, nu înainte de a fi meditat la soarta Anei Karenina. Iar Ann, tocmai ea, adolescenta vitală, sportivă, împătimită de ecvitaţie, se îmbolnăveşte grav, ceea ce i se păruse întâi o simplă ,,luxaţie" fiind efectul unei maladii a oaselor care o condamnă la ,,un mers de infirmă". Măcar prin acest amănunt Sorana Gurian se proiectează în personajul său cel mai plin de graţie.
Naraţiunea într-adevăr ,,stufoasă" este când antrenantă când trenantă, obositoare şi câteodată iritantă prin multele anomalii ale exprimarii, prin chinuirea limbii (,,Vivian dorea să-i posede complet pe fiecare din ei", ,,Avea aceeaşi fire posesivă şi vrea să fie unica la amândoi", ,,Ea mizase pe distracţia notorie a doctorului", ,,murise ca un şoarece otrăvit în gaura inimii ei" ş. a.). Totuşi romanul impune prin amplitudine, prin forţa de a însufleţi câteva personaje credibile psihologic, prin analiza bine condusă a unor evoluţii morale şi prin racordarea întregii desfăşurări la tema esenţială a timpului care fuge ireparabil.
Spuneam că există deosebiri între cazul Soranei Gurian şi cele ale altor scriitori activi în intervalul imediat postbelic, şi ei dispăruţi din viaţa literară şi publică după 1948. Deosebirile stau în faptul că, altfel decât Villara, Chihaia, şi ceilalţi de care am amintit, Sorana Gurian colaborase intens, în cei trei ani de după război, la publicaţiile aliniate la stânga, scrisese texte propagandistice şi chiar mai mult: ştiutoare a limbii ruse (era născută în Basarabia, la Bălţi) funcţionase ca interpretă a sovieticilor în cadrul Comisiei aliate de control.
Antecedentele biografice explică această orientare de prim moment a Soranei Gurian, ca şi a altor scriitori români evrei, a celor mai mulţi. Suportaseră în anii războiului şi în cei dinainte efectele persecuţiilor rasiale şi îşi legaseră toate speranţele de victoria militară a sovieticilor şi de rolul lor postbelic, crezut pozitiv. În '45, '46 Sorana Gurian scrie cronici la cărţi de scriitori sovietici (Eduard Bagriţki, Arcadie Gaidar ş. a.), traduce pentru teatre şi adaptează pentru radio, consiliată spiritual de Monseniorul Ghika, Sorana Gurian trecuse la catolicism, convertire care a avut, probabil, o anume importanţă în decizia ulterioară de a o rupe cu regimul comunist, de a lua drumul exilului şi de a se dedica, în exil, spunerii adevărului despre comunism, în împrejurări neprielnice spunerii acestui adevăr.

În mai multe numere din �Jurnalul literar", de la sfârşitul anului trecut şi de la începutul acestuia, Sorana Gurian este redescoperită (�regăsită"), prin prezentarea părţii ultime din viaţa sa (a murit la Paris, în 1956), de către Nicolae Florescu, şi prin publicarea în traducerea Corneliei Ştefănescu a unor fragmente dintr-o scriere apărută în Franţa, după emigrare. Este vorba de Ochiurile reţelei (Les Mailles de fillet, Calman-Levy, 1950), reprezentând jurnalul scriitoarei din anii 1947-1949, ultimii petrecuţi în România. Sunt anii în care, la început, se situase de partea comuniştilor, spre a-şi da apoi destul de repede seama că aceştia urmăresc alte ţeluri decât salvarea ţării, desfiinţând una câte una libertăţile, acţionând implacabil în sensul impunerii unui regim de teroare. Nu este un jurnal propriu-zis Ochiurile reţelei ci o carte de mărturii despre fapte trăite şi despre oameni reali, figuri istorice sau persoane comune din anturajul imediat al autoarei. Nicolae Florescu remarcă tensiunea şi dramatismul acestui text realizat �în spiritul autenticist al vremii" şi consideră Ochiurile reţelei cea mai izbutită carte a Soranei Gurian. Nu ştiu cum e în întregime, dar fragmentele din �Jurnalul literar" impun prin directitate, prin notaţia simplă, nervoasă, expresivă. Iar ca document despre o epocă a istoriei noastre încă învăluită în ceţuri îmi pare a fi unul dintre cele mai preţioase.