Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Sora noastră de Daniel Cristea-Enache

Sora mea de dincolo vine cu un efect de trompe-l’oeil ce l-a derutat chiar şi pe un critic de fineţea lui Ovid S. Crohmălniceanu, care, utilizînd un plural generic, explica volumul Ilenei Mălăncioiu astfel: sîntem „chemaţi să veghem o agonie într-o ambianţă spitalicească”.
Aceasta ar fi presupus un direct al „relatării” lirice, cu focalizare dezordonată, haotică, în funcţie de momentele spitaliceşti şi de stările suferindului, precum şi o pendulare a martorului poetic între prezentul intens resimţit, acut, şi un ecran, mult mai larg, al conştiinţei cu procesări de probleme şi al memoriei cu actualizări de episoade din trecut. Intensificarea unor secvenţe este atît de puternică, încît intrăm de-a binelea în atmosfera spitalului vechi şi a salonului înfricoşător. Aşteptarea dilatată, la căpătîiul bolnavului fără speranţă, frica crescîndă de moartea ce se apropie, mila nesfîrşită pentru sora de „treizeci şi trei de ani ne-mpliniţi”, speranţele tot mai absurde, mai lipsite de suport real: toate acestea fac, din interior, o poezie a unei experienţe-limită. Însă Ileana Mălăncioiu o gîndeşte poetic şi o scrie de la distanţă, cu o perspectivă, prin prisma nu numai a sfîrşitului, ci şi a ceea ce-i urmează acestuia.
Va apărea, astfel, o „scindare” a martorului. Cel de la primul nivel este implicat în modul cel mai direct şi mai firesc, umplînd spaţiul cîte unei poezii cu fapte, gesturi, gînduri, reacţii comune tuturor familiilor care au în grijă un bolnav. Aparent, priza acestui martor asupra a ceea ce se întîmplă este directă; însă, la o relectură mai atentă, sesizăm deja distanţarea temporală, implicita ori explicita punere la trecut: „M-ai privit îndelung, bănuitoare,/ de ce nu ţi-ai făcut ochii azi, mi-ai spus,/ o dată şi a doua oară/ şi cea de lîngă patul tău a zis:/ fă-ţi ochii, domnişoară!// Şi m-am dus tremurînd la oglinda/ în care patul tău se vedea/ uşor înclinat/ şi parcă te duceai cu el cu tot în jos/ şi m-am apucat// să- mi fac ochii încet, încet,/ aşa cum aş număra/ ca să nu urlu de durere/ şi tu liniştită mi-ai spus:/ îţi stă mult mai bine aşa.” (M-ai privit îndelung). Perfectul compus încadrează secvenţele intensificate de prezent. În altă poezie, imperfectul pare şi mai apăsător, iar cu mai mult ca perfectul, „pînă şi tristeţea se dusese”: „Ce vesele cîntece cîntau/ cele zece femei din spital/ în acea duminică de lăsata secului,/ ce carnaval// cu măştile lipite de obrajii supţi/ şi tu ce voce aveai cînd mi-ai spus:/ uite, mă ţin de cuvînt, nu mai plîng,/ uite, tristeţea s-a dus.// Căci pînă şi tristeţea se dusese/ cînd moartea începuse să secere/ în fiecare zi pe cineva/ şi voi cîntaţi cîntece de petrecere// într-un mod îngrozitor de firesc/ şi toată lumea se cutremura de veselia/ din acel salon strîmt şi întunecos/ de la spitalul Filantropia.” (Ce vesele cîntece).
Martorul „ocular”, din decorul aproape realist al spitalului şi salonului său reproiectate din proximitate şi dinlăuntru, începe să facă loc celui de-al doilea, poetic, căruia îi oferă materia propriei experienţe de asistare. Obsesia Ilenei Mălăncioiu pentru suferinţă, agonie, moarte, călătorie a sufletelor şi mîntuire a lor se instalează tot mai vizibil, ocupînd „prezentul” (oricum trecut) şi directul (efectul ca atare), pentru a desfăşura un imaginar recognoscibil în elementele şi axele sale.
Spitalul rămîne în urmă nu numai la propriu, ci şi la figurat. Episoade ale lui mai bîntuie încă memoria martorului şi îi mai dau coşmaruri; dar trauma personală va fi mai puţin semnificativă, în arhitectura cărţii, decît tema continuării – pe alt plan – a comunicării şi comuniunii cu sora dispărută. Ea e sora mea de dincolo, cum apare în titlul cărţii; şi accentul cade, memorabil, atît pe sora mea, cît şi pe de dincolo. Prima parte a ecuaţiei poetice o ştim: boala, suferinţa, agonia, moartea omului apropiat şi de acelaşi sînge. A doua, deschisă prin acest dincolo transcendent şi creştin, va aduce în pagini credinţa celuilalt martor.
Se spune că moartea unui om apropiat determină, la martorii care o asistă, două reacţii complet diferite. La o extremă, omul are revelaţia lipsei de sens a lumii şi a existenţei: totul este posibil, orice se poate întîmpla, nu avem nici o balanţă, nici o judecată şi nici o salvare în altă parte. Totul e aici şi acum şi totul va trece. La extrema cealaltă (a Ilenei Mălăncioiu din Sora mea de dincolo sau a lui Matei Călinescu din Portretul lui M), martorul vine, dimpotrivă, cu o personală investiţie de sens transcendent şi de înscriere a dramei cumplite într-un scenariu spiritual, hrănitor sufleteşte şi fortificînd moralul tuturor. Sora „de dincoace” va deveni o însoţitoare de călătorie a sufletului eliberat de trup pînă la pragul lumii celeilalte, „de dincolo”. Iar călătoria are direcţie şi are sens, fiindcă acea lume există dincolo de lumea noastră.
Şi iarăşi se observă „scindarea” martorului – unul în decor realist şi în ritualul înmormîntării, al slujbei, al mesei întinse pentru ca „lumea să uite de marele chin”, şi unul a cărui credinţă ne va proiecta într-un plan complet diferit, la un nivel inaccesibil prin priză directă. Cheia pe care o văd pentru această carte-capodoperă, sensul ei investit şi impregnat în toate versurile (inclusiv în cele mai disperante) sînt de căutat şi de găsit în următoarea poezie: „Ajunsesem la ea, băteam la poartă,/ i-am auzit glasul uşor înăbuşit/ şi paşii de dincolo de zidul de piatră/ şi-am început să strig că am venit.// Cine eşti, m-a-ntrebat, şi pe cine cauţi,/ nu mai ştiu cînd şi unde am fost fericiţi,/ surorile mele sînt fetele moarte/ la treizeci şi trei de ani ne-mpliniţi.// Nu-ţi aminteşti de mine, mă rugam,/ ţiam adus anemone şi cartofi copţi/ şi-am stat neclintită la capul tău/ şapte zile şi şapte nopţi.// Ai murit în braţele mele, vroiam să-i mai spun,/ dar nu avea cine mai spune şi nu avea cui,/ ea-mi deschisese poarta, şi tocmai aflasem/ că nimeni nu moare în braţele nimănui.” (Ajunsesem la ea)
Să constatăm răsturnarea de perspectivă. Atunci am înţeles: „Atunci am înţeles, tu erai singură/ în cenuşiul mat al humii/ eu însămi stam la capul tău/ ca la celălalt capăt al lumii.” Ajunsesem la ea: „ea-mi deschisese poarta, şi tocmai aflasem/ că nimeni nu moare în braţele nimănui.” Într-o parte, avem corpul chinuit de boală, devastat şi împuţinat, devenit un cadavru în jurul căruia se fac cele cuvenite. Singurătatea acestui corp din care viaţa s-a scurs este îngrozitoare, iar sora „de dincoace” o veghează şi o contemplă pe „sora noastră”. În partea cealaltă, însă, central este sufletul eliberat de trup, iar călătoria pînă la el se umple de bucuria acestui adevăr mai înalt şi mai ascuns. Formulele şi expresiile consacrate, de rezonanţă biblică, apar în cîte o strofă sau alta, pe un anumit segment al ritualului. Cei din familie sînt cuprinşi de „o mare întristare”; „ca să-i fie ţărîna uşoară”, soramartor şi ceilalţi fac ce este creştineşte să se facă... Dar acest ceremonial al celor cuvenite, cu ancoră în tradiţional şi în rural, nu ar avea noimă fără credinţa că „nimeni nu moare în braţele nimănui”.
Martorul „ocular” al agoniei şi al morţii s-a transformat într-unul, nu mai puţin convingător, al vieţii de după moarte şi al sufletului nemuritor.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara