Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Sonete de Shakespeare într-o nouă traducere de Radu ŞTEFĂNESCU

V

Acelaşi soare bun ce o răsfaţă,
şi scaldă-n dulcea lui lumină floarea,
Îi va sluţi cândva plăpânda faţă,
Ca un tiran, tăindu-i respirarea
Cu toamne lungi, spre iarnă s-o târască,
Acolo unde frunzele uscate
Se vor întoarce-n criptele de iască
Să doarmă somn de ger... şi dacă poate
Pe un pervaz, îţi pare că-ntr-o vază
O floare-a lăcrimat, să ştii, e-agheasma
Pereţilor de sticlă, ce păstrează
Ca un reproş, din trupul scurs, mireasma:
Căci viaţa ei, deşi de chip s-a rupt,
Musteşte încă, dulce, dedesubt.


XXVII

E noapte iar, şi drumurile lungi
Mă ostenesc şi mă grăbesc în pat.
Dar noi călătorii încep atunci,
În minte, când din trup m-am aruncat.
De-aici, departe, gândul peregrin
Spre cerul tău se urcă,-ntrezărind
Un chip iubit, ce numai orbul prin
Întunecimi îl mângâie, clipind...
Dar nu şi umbra-ţi, singur giuvaer
Al hăului cu soarele zidit,
Ce scaldă în splendori al nopţii cer
şi-i dăruieşte chip întinerit.
Ce viaţă! Ziua drum şi noaptea gând,
Odihnă nu ne mai găsim nicicând...


XXXIV

De ce mi-ai prevestit o zi cu soare?
Sunt gol, furtuna m-a ajuns din urmă,
şi chipul tău pierit-a-n depărtare
Sub norii grei şi-a ceţurilor turmă...
O, nu-i destul s-arunci zâmbind o rază
Pe faţa mea udată de furtună!
Cuvintele duioase-mi uşurează
Mâhnirea doar, ruşinea nu; e bună
Căinţa, şi regretul e dojana
Ce singur ţi-ai ales, dar el n-aduce
Deplină vindecare pentru rana
Ce-o poartă umilitul ca pe-o cruce.
Dar lacrimile tale, nestemate
Din dragoste, răscumpără păcate...


XXXV

Nu te căi de ce-ai făcut: şi spinii
Tot roze sunt, izvoarele-au nămol,
Eclipsa-i somnul trândav al luminii,
Laleaua dă omizilor obol.
Vezi, úmbrele-s ursite fiecărui:
La fel şi eu, prin rugă îndulcind
Păcatul trupului, greşesc, dar stărui
De alt păcat mai greu să te desprind,
Fiindcă-ţi sunt ispitelor izvor...
În mine însumi lupt; ne'nduplecat
Judecător al desfrânării, or
Al dulcii necredinţe avocat
Corupt: furat, dar hoţului complice,
Sunt păgubaşul vinovat, s-ar zice.


XXXVIII

De plictiseală muza-mi nu se plânge
De când în haina graţiei mă-mbraci,
şi teme dulci îmi dai; dar prea nătânge
Sunt foile ce-am oropsit, stângaci.
Din milă de te-apleci asupră-mi, vina
E doar a ta, căci orice menestrel
Făpturii tale pipăind lumina,
şi-oricât de prost, te-ar povesti la fel...
O, fii a zecea muză, şi stăpână
Pe celelalte nouă, înzecit.
Luând poeţii veacului de mână,
Spre nemurire du-i, meşteşugit...
Eu doar trudesc, sorbindu-te de har,
De-aceea plac acestui ev bizar.


XLII

A fost a mea, a ta-i acum, şi ştii
Că o iubeam; mă aşteptam să doară,
Dar că acum de drept îi aparţii,
E-o pierdere ce-aproape mă omoară...
Dar tot vă iert, şi-n gânduri vălmăşag
Îţi zic: era firesc să o alegi, şi tu
Iubeşti precum iubesc; şi că-mi eşti drag
ştiind, la fel, ea-n grabă-ţi se dădu...
Te pierd, o pierd, ferice dar de voi,
Că v-aţi găsit! Câştigul e-ndoit
Iubire-având din mine amândoi,
Cât eu rămân de chin blagoslovit.
Batjocură a sorţii: fraţi de sânge,
Nu pot de neiubire a mă plânge...


LV

Ce rost au marmura de pe morminte
şi aurul din cripte? Versul doar
E de folos aducerii aminte,
O ştii; clepsidra-i regilor gropar.
Statuile, sub sabia lui Marte,
Umil vor săruta cândva ţărâna,
Palate vor cădea, dar nu e moarte
Să-ţi ardă, vie, amintirea: una
Cu versul meu fiind, strivind uitarea,
În glorie te vei afla în toţi
Ce vor trăi atunci, grăbind spre zarea
De nepătruns a marii judecăţi,
Când soarta îţi vei şti şi tu: dar azi
Trăieşte-n ochii-mpătimirii, calzi.


LXIV

Când am văzut statuile-n ruină
Murind încet, cetăţile semeţe
Cum lutului nimicitor se-nchină,
şi bronzul scrijelit de bătrâneţe;
Când am văzut oceanul cum inundă
Regatul ţărmului învins, şi lasă
Un alt pământ, în urmă, să-l pătrundă
Învingător, din furia retrasă;
Când am văzut că lumea e mişcare
Sau scurt popas în drumul către moarte,
Am înţeles că vine-un Timp în care
Iubirea îmi va fi pe veci departe...
Nu poate-alege muritorul gând:
Doar plânge ce va pierde în curând.


LXV

Când moartea-i peste tot, în lut, în ape,
În bronz, în piatră, mă întreb cum oare
Putea-va frumuseţea ta să-i scape,
Cu braţu-i slab, neştiutor, de floare?
Ar fi în stare dulcea ei lumină
Să-nduplece a Timpului stihie,
Când porţi de-oţel ruginei se închină
şi-n praf s-a-ntors a stâncilor tărie?
Ce gând înfricoşat! şi oare unde
Să îţi ascunzi, tu, Lume, giuvaerul
Cel mai de preţ, când criptele-s flămânde?
E cineva s-oprească Temnicerul?
Nu-i nimeni, doar miracolul ce-mi duce
Cerneala-n vers, iubirea când străluce.


LXVI

De tot scârbit, în moarte-aş vrea să fug,
Sa nu-i mai văd în zdrenţe pe cei buni,
Sluţenia ornată cu belşug,
Credinţa compromisă de minciuni,
Pe harnic în batjocură plătit,
Fecioarele împinse la desfrâu,
Dezonorat pe cel desăvârşit,
Pe şchiop ţinând zburdălnicia-n frâu,
ştiinţa-nlănţuită de tiran,
Talentul explicat de idioţi,
Apostrofat cel pur, ca grobian,
şi gardianul slugărind la hoţi.
Sleit de toate astea, aş pleca,
Dar lumii pradă las iubirea mea.


LXVIII

Obrazul lui, istorie: o hartă
A rozelor apuse înainte
Ca pudra să urzească-o nouă artă
Pe chipul mincinos; când azi morminte
Se pângăresc, a părului podoabă
Furată-i morţilor, şi pusă peste
O tigvă râncedă, găteală snoabă,
Înveselind sinistru alte ţeste,
În el, adevărată, se păstrează
Splendoarea-ntreagă, ce odinioară
A refuzat cu verdele din rază
De împrumut să-şi făurească vară:
şi doar pe el Natura-l ţine hartă,
Ce-i pur, de făcătură să despartă.


LXXI

Să plângi, prietene, când voi fi dus,
Doar pân' la primul dangăt: coborât
Voi fi atunci, din lumea rea, de sus,
În groapă, ca să bucur viermi, atât.
Citeşte-mă de poţi, dar nu gândi
La mâna care-a scris, că n-ai putea
Să-ngădui amintirea: m-ai jeli;
Mai simplă e uitarea, curgi în ea.
Nu mă rosti prea des, mă-ncetineşti,
şi poate-n lut m-amestec chiar atunci.
Din gându-ţi dulce scoate-mă: tu eşti,
Eu voi fi fost; doar moartea dă porunci.
De faci altcum, vor râde înţelepţi,
De tine-aici, de mine, între drepţi.


LXXIV

Cândva luntraşul mă va recunoaşte,
şi vom pluti spre vămi: să nu-ţi mai pese.
A doua oară stihul mă va naşte,
Iar duhul meu în tine îşi va ţese
Memoria. Iubirea ţi-e-nchinată,
Apleacă-te şi ia ce-ţi aparţine,
Acolo-s eu, sămânţa mea curată;
Pământului, ce-i greu i se cuvine,
şi viermii-nveseleşte, cum borhotul
Din vinul pur, încet la fund se lasă.
Atât vei pierde: trupul meu, cu totul
Sortit uitării. Partea mea aleasă,
Din adâncimi desprinsă, va pleca
Spre tine, ca să dăinuie, a ta.


LXXVI

De ce mi-e versu-mbătrânit o piatră,
Vâltoarea apei domolind? Măcar
De m-aş topi în stilul vremii, artă
A şlefuirii ritmurilor, dar
Putere n-am să schimb acum veşmântul
În care-mbrac acelaşi vechi discurs,
Încât mă tem că fiul meu, cuvântul,
Părintele-şi trădează; timpul scurs,
Prietene, mi-a însoţit rostirea
Cu slava ta, ce straiul preţios
Mi-a pus în vechiul stih, spre înnoirea
Metaforei îmbătrânind frumos:
Cum stins ori viu e soarele, aşa
Mi-e dragostea, arzând ce-i ars deja.


LXXXIV

Exişti. Ce-ar fi de spus mai mult? Din toate
Cuvintele, e laudă mai vie?
O pot găsi? Ce spirit înalt mai poate,
Dezmărginindu-se, să te descrie?
E mort poetul, dacă nu-mprumută
Din sângele-i eroului: de-ar spune
Că tu eşti tu, ar mai trăi o sută
De ani în glorie. Cu-nţelepciune,
Să copieze ce-a-nţeles mai bine,
Îngăduie-i; înnobilându-i gura,
Va înceta să pângărească-n rime
Ce-a zămislit în tine, pur, Natura...
E un blestem când lauda îţi place:
Primeşti puţin, şi-s vorbe mici, sărace.


CII

Iubesc mai mult, dar tot la fel ascund,
Arăt puţin, dar nu iubesc puţin;
Nu vreau în târg să laud ce-n străfund
Păstrez al meu, ferit de ochi străin.
Iubirea nouă-a fost, într-un april
Ce m-a găsit cântând, cum la-nceput
În prag de veri, privighetori; un tril
Ce-l sting apoi, în arşiţă, tăcut.
La fel sunt nopţile acum, şi ea
La fel adoarme crângul, la apus;
Dar ramura de cântece-i mai grea,
şi dulcea-i vrajă de-nceput s-a dus.
Aşa şi eu, mai tac din când în când,
Să nu te supăr, sila amânând...


.CIII

Culori de fum, o, Muza mea săracă,
Ai picurat în versul meu netot,
Veşmânt modest, când el vorbea... să-i tacă
Splendorile, să nu orbesc de tot.
Iubire, de sunt mut, nu-mi face vină,
Oglinda doar îţi ştie chipul drag.
Pe lângă ea, umilă-i orice rimă,
Iar stihul meu, plictisitor, beteag.
N-ar fi păcat să şlefuiesc o piatră
Deja desăvârşită, ca s-o stric?
Să te pictez, n-am har destul şi artă,
Spre darul tău înalt, nu duc nimic:
Poemul meu e umbra-ţi doar, pălindă,
Mai mult din tine află în oglindă...


CXXIX

Dorinţa trupului - o irosire
A spiritului adormit, sperjură,
Sălbatică, şi dincolo de fire
Neruşinată, ce-o-mplineşti cu ură,
De tine însuţi dezgustat; o nadă
A bestiei ce nu-ţi ascultă mintea,
Prosteşte înghiţită, stând dovadă
Smintelii ce te-mpinge înaintea
Pierzaniei: având, să n-ai; o vrere
Stârnită de o dulce aşteptare,
Urmată de extaz, apoi durere:
Neantul absolut, minciuna care
Te duce-n iad, ştii bine, da-i eşti rob,
şi o urmezi ascultător, neghiob.


CXXXVIII

Ea jură că-i o sfântă! Cine-o crede?
Să-i spun că jură strâmb? O, n-are rost.
Sau poate-am chip de tânăr... cum se vede,
Încrezător muierii, crud şi prost.
O fi, n-o fi, mai am de-un ban speranţă,
Chiar dacă ştie că-s un pic răscopt,
Încerc să tac... O, adevăru-i zdreanţă!
Mă minte, o ajut aşa cum pot...
De ce nu-mi zice doamna că-i o poamă,
Iar eu, că-i sunt cu-naintaşii leat?
Iubirea din credinţă îşi ia hrană;
Batrânii-şi fug de ani, ca de-un păcat.
şi uite-aşa, cu dulcile braşoave,
Ni-s nopţile mai lungi şi mai suave!