Se spune că cei trei scenarişti care lucrau la ecranizarea romanului Somnul de veci, al lui Raymond Chandler, au avut atâtea dificultăţi încât au fost siliţi să ceară ajutorul scriitorului pentru a descâlci intriga deosebit de complicată a cărţii. Autorul însuşi s-a declarat depăşit de complexitatea scenariului, iar filmul care a rezultat din acest proiect are faima de a nu putea fi povestit.

Romanul Patria de carton demonstrează că Cezar Pricop are o certă preferinţă pentru asemenea scenarii indescifrabile de film noir. Personajul principal, un intelectual silit înainte de Revoluţie să semneze un document de colaborare cu Securitatea, profită de confuzia postdecembristă pentru a pleca în Germania, sperând ca de acolo să ajungă în Statele Unite. După un dialog cu traducătorul care lucra pentru autorităţile germane, îşi dă seama că individul respectiv face parte dintr-o conspiraţie (a cărei natură exactă n-o vom afla niciodată). întors în România şi încercând să obţină o viză pentru Statele Unite, personajul principal îşi dă seama că personae care lucrează în slujba aceleiaşi conspiraţii încearcă să-l racoleze. Un misterios domn Roberto, un senator Silaghi (despre care aflăm ulterior că nu era membru al niciunui parlament, ci senator al mişcării legionare!) şi alte personaje dubioase îl atrag într-un joc de-a şoarecele şi pisica, în care singurii oameni care îl pot ajuta sunt doi foşti securişti, Mircea Ciobârlă şi Ve. Vasile, ei înşişi vizibil intimidaţi de forţele oculte care au pus ochii pe eroul nostru. (De ce tocmai pe el? Un alt amănunt pe care nu-l vom afla niciodată...)

Pe lângă intriga populată din belşug cu foşti şi actuali securişti, legionari, protocronişti şi agenţi secreţi, romanul mai conţine şi o bizară trecere în revistă a istoriei românilor, văzută din perspectiva dihotomiei ortodoxie-naţionalism. După câteva zeci de pagini de divagaţii despre a doua şi a treia Romă, antisemitismul lui Hasdeu, influenţa ideilor lui Eminescu asupra mişcării legionare, colaborarea lui Mircea Eliade cu un ipotetic guvern legionar în exil, implicarea legionarilor în Revoluţia din 1989 şi multe alte năzdrăvănii prea încurcate pentru a fi relatate aici, e foarte greu de stabilit dacă Pricop însuşi mai reuşeşte să urmărească firul propriei sale poveşti. Atmosfera confuză este întreţinută şi de artificiul pueril al denumirii capitolelor în moduri care mai de care mai ciudate, precum "Porţiunea 4" sau "Scara 25".

Chiar mai supărătoare sunt obsesiile filosofico-religioase ale scriitorului. O bună parte din roman constă în comentarii despre physis, anthropos, cunoaştere, asumarea părţii diabolice din om, Maya, venire şi de-venire, natura Sfintei Treimi, coincidentia oppositorum, diferenţele dintre androgin şi hermafrodit etc., etc., etc. Una dintre puţinele idei coerente care rezultă din aceste interminabile paranteze este aceea că spiritualitatea ortodoxă, bazată pe accentuarea asemănărilor şi a coincidenţelor, a făcut posibile compromisurile unor intelectuali cu comunismul şi cu fascismul. Spiritualitatea catolică, clădită pe o raţiune care impune precizarea clară a diferenţelor şi a limitelor, nu ar fi putut permite asemenea aranjamente. Activitatea lui Mircea Eliade apare o mostră de spiritualitate ortodoxă pusă în practică, savantul fiind suspectat că ar fi fost dispus să facă compromisuri atât cu legionarii, cât şi cu comuniştii.

E greu de spus dacă Cezar Pricop are o agendă politică sau dacă, pur şi simplu, nu rezistă tentaţiei de a aşterne pe hârtie orice produs al imaginaţiei sale. Oricare ar fi motivaţia scriitorului, cel care are de suferit este cititorul, pus în faţa unei poveşti foarte asemănătoare cu scenariile fanteziste pe care le debitează pensionarii amatori de politică la întâlnirile lor din parcuri.