Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Soluțiile lui Steinhardt de Dan Stanca

În Jurnalul fericirii, N. Steinhardt vorbește despre trei soluții pentru a ieși dintr-un sistem concentraționar. Fragmentul este formidabil, ca și altele, și cu toate scuzele pe care mi le cer, spun că de aceea acest „jurnal” le bate pe toate, începând de la Mircea Eliade și sfârșind, să zic, cu Matei Călinescu și chiar cu Mircea Cărtărescu. Acestea din urmă sunt, în primul rând, documente autobiografice trecute prin filtrul culturii, cu multă informație și savoare. Al părintelui Nicolae este îmbibat de duh, și nu întrun sens convențional obedient, ci punând problema acut, cu disperare, la limită, știind foarte bine că omul nu are nevoie de vorbe frumoase, ci de soluții hotărâtoare. Așa am ajuns din nou la... soluții. Care sunt? Iubitorii lui Steinhardt le știu foarte bine. Deasupra lor însă, să nu uităm, se află Singura Soluție, cu majusculă, care presupune ieșirea din sistem prin trăire mistică, dar aceasta depinde de har, iar harul acționează selectiv. Și Lucia Hossu, de altminteri, a folosit-o drept motto la „Memorialul durerii”...
Prima soluție este dată de Soljenițîn în Primul cerc. El spune că, odată intrat în pușcărie, trebuie să te consideri deja mort. Trebuie să te porți ca un mort și să nu mai aștepți nimic, să te deziluzionezi până la capăt și să nu mai ai nici o reacție care ar aminti de omul viu. Doar așa poți să învingi sistemul care, logic, nu mai are ce-ți face. Dar cine e în stare să moară din viață? E întrebarea pe care părintele Nicolae o pune cu duioșie și cu melancolie.
A doua soluție aparține lui Zinoviev, tot Alexandr, și nu Grigori, camaradul de odinioară a lui Lenin, care în romanul său Înălțimile găunoase vorbește despre tipul zurbagiului, a vagabondului, care nu se supune nici unei ordini, e un clovn, un saltimbanc, nu-i pasă de nimic, nu se teme de frig sau de foame, de fapt nu îi e frică de nimic, un „moine errant”, care nu e nici subversiv, nici credincios în mod explicit, nu face propagandă împotriva regimului, nu merge toată ziua bună ziua la biserică, dar prin felul său de-a fi subminează orânduirea.
Și, în sfârșit, a treia soluție e aceea a lui Vladimir Bukovski. Asta pe mine mă atrage cel mai mult. Cine l-a cunoscut pe celebrul disident la Memorialul Sighet a fost uimit de exuberanța sa, de pofta de viață, de tumultul unui suflet care nu se lasă adormit. De la 17 ani, soluția lui a fost lupta. În noaptea care a precedat prima sa anchetare de organele KGB nu a putut să închidă ochii nu fiindcă i-ar fi fost teamă, ci fiindcă nu mai avea răbdare pentru a apărea în fața criminalilor și a le spune fără nici un menajament ce crede despre ei. Nici mort așadar, nici vagabond, ci luptător, ceea ce duce până la urmă spre martiraj. Părintele Nicolae, în același context, îl amintește și pe Churchill, care în 1939 îi spunea Marthei Bibescu că va fi război, că se va alege praful de Imperiul britanic, dar el simte că întinerește cu 20 de ani. Noi nu prea avem motive să-l îndrăgim pe domnul Churchill fiindcă, așa cum se știe, ne-a vândut rușilor pentru a-i salva pe greci de comunism. Dar atitudinea lui de luptă este memorabilă. Ca și Bukovski, trăia cu intensitate dezastrul și a crezut că e mai tare. Nu s-a înșelat.
Ce ar trebui noi să înțelegem din toate acestea? Ceva extrem de simplu: că individul e mai puternic decât sistemul. Că persoana nu poate fi strivită precum un gândac. Că delicatețea ființei umane învinge masivitatea unui întreg aparat de represiune. Teribil! N. Steinhardt este, pe de altă parte, cel mai bun exemplu al acestei victorii. Dar el nu intră în nici una din aceste categorii. Lui i-a fost rezervată, desigur, Soluția cu majusculă, aceea a credinței și a răzbirii prin Hristos. Iar acum, reluând cele trei soluții anterioare, înțelegem că toate de fapt derivă din aceasta. Soljenițîn a propus condiția de mort întrucât cei din față tot moarte îi ofereau. Doar că „mortul” până la urmă se întoarce la viață. Cel care și-a însușit în cele mai mici detalii anatomia morții păstrează și premisele învierii. Torționarii nu vor ști asta niciodată. De asemenea, zurbagiul, iconoclastul, haimanaua mai degrabă simulează haosul decât se lasă cotropit. În adâncul sufletului său palpită numele Domnului și credința într-o ordine spirituală. Din șanțuri și din gunoaie se va ridica și-i va face să se cutremure pe aceia care până atunci l-au privit cu dispreț. Iar luptătorul nu este un simplu boxer, care încasează și lovește, lovește și încasează. El are conștiința, cum am spus, a martiriului. Nu dorește să iasă victorios în urma unei confruntări grosolane – e și greu –, dar speră, fie și inconștient, că biruința sa e în altă parte.
Ce-i unește pe aceștia? Ideea sacrificiului. Cu alt prilej subliniam faptul că oamenii nu pot trăi numai cu pace și cu pâine. Omul mai are nevoie și de război, în sensul în care are nevoie de sacrificiu. I s-a urât cu binele, poate să spună cel extrem de mărginit. Nu, omului i s-a urât de sine și de limitele între care trăiește. Când ai căpătat conștiința limitei, musai vrei s-o depășești. Sacrificiul doar asta înseamnă: dezmărginire. A dărui ceva din tine este o aspirație spre sfințenie. Iar aceasta ne deschide orizonturi nebănuite. Spun înțelepții: nu există unitate de măsură pentru sufletul omului. Dostoievski, pe de altă parte, afirma că sufletul omului e prea larg și ar mai trebui strâmtat. De fapt, nu era vocea lui, ci a demonului pe care, ca romancier, îl ipostazia în cărțile sale. Așadar, dacă rezistăm în fața răului, de fapt declarăm război cerului pentru al cuceri. Se zice doar: regnum coelerum violenza pate. Împărăția cerurilor nu se câștigă prin cumințenie, ci prin forță. Este violența cugetului care se răzvrătește împotriva conformismelor. Și Soljenițîn, și Zinoviev, și Bukovski, și antipaticul Churchill se aflau cu picioarele pe pământ în fața nenorocirii, dar saltul lor viza ce e dincolo de orice determinare terestră. Aveau toți mușchii sufletului încordați. Soljenițîn a fost sigur credincios, nu știu nimic despre convingerile religioase ale celorlalți, dar chiar și liber cugetători, ieșirea lor din sistem este o probă a credinței pe care tocmai în acest fel reușeau s-o dobândească. Soluția mistică a părintelui Nicolae le contopește pe toate trei. Să nu uităm că anul acesta, în vară, se împlinesc 105 ani de la nașterea sa...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara