Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Soliştii Filarmonicii bucureştene de Dumitru Avakian

Apariţii speciale, aparte, unele cu totul captivante au putut fi urmărite în ultima vreme pe scena primei orchestre simfonice a ţării.

Sunt artişti ce revin spre bucuria unui public care, trebuie să recunoaştem, în marea lui majoritate savurează cu sporit interes o evoluţie concertistică în compania orchestrei şi mult mai puţin genul, e drept pretenţios, solicitant în plan intelectual-artistic, al muzicii de cameră.

Să o numim one-man show? Este apariţia cunoscutului pianist rus Andrei Gavrilov. De această dată în calitate de dirijor şi solist, protagonist succesiv în trei concerte celebre, cel de al 3-lea Concert de Serghei Rachmaninov, în do minor, primul Concert de Serghei Prokofiev, în re bemol major, şi Concertul pentru mana stângă, în re major, de Maurice Ravel. Este o iniţiativă care depăşeşte posibilităţile reale ale unei singure persoane şi, indiscutabil pe cele ale lui Gavrilov. O menţionez din capul locului, în calitate de dirijor, Gavrilov nu există! Încearcă a se menţine în calitate de modest agent de circulaţie privind evenimentele muzicale. Cred că nici domnia sa nu are pretenţii în acest sens. Îşi satisface, însă, orgoliul de a face totul. Consideră că are acest drept. Noroc de profesionalismul muzicienilor orchestrei care au evitat câteva situaţii ce puteau fi dramatice pentru soarta celei de-a doua seri de muzică, cea de vineri, spre exemplu!

Aflat actualmente la vârsta unei post-senectuţi nu foarte înaintate, artistul mizează pe un excepţional complex al reflexelor de manualitate susţinute de un temperament vulcanic, chiar agresiv. Dimensiunea esenţială a jocului pianistic, calitatea timbrală a sunetului, a dispărut însă. Se poate vorbi de un sunet în bună parte martelat cu brutalitate, aşa cum se întâmplă pe parcursul partiturii datorate lui Rachmaninov. Fiorul romantic al muzicii nu poate fi abuzat, nu poate fi propulsat de un sunet strivit, necalitativ. Complexitatea timbrală de o mare sugestie a concertului ravelian a fost aproape total anulată. Este drept, realizarea primului Concert de Serghei Prokofiev a fost cea mai aproape de adevărul însemnelor partiturii, lucrare relatată cu un aplomb pianistic antrenant dar lipsit de nuanţele ironiei în parte sarcastice, în parte fermecătoare; sunt cele care fac deliciul acestei muzici ce aparţine anilor de tinereţe ai compozitorului, anilor începutului de secol. Mă refer prioritar la părţile extreme ale lucrării.

În alt sens, ecouri entuziaste privind înclinaţia spre pedagogia pianului, haruri de care dispune Gavrilov, sosesc de la studenţii domniei sale, mai tineri şi mai puţin tineri; sunt cei care s-au străduit a obţine un loc la clasa de studiu, la încheierea obligaţiilor în plan concertistic. Căci cumulul de experienţă profesională de care dispune Gavrilov este în adevăr copleşitor, de la cucerirea – cu decenii în urmă – a premiului suprem al Concursului Ceaikovski la impresionanta carieră concertistică mondială susţinută prioritar în anii tinereţii, ai maturităţii.

La o săptămână distanţă, pe aceeaşi direcţie privind abordarea martelat agresivă a claviaturii, pianistul Timur Sergeyenia, originar din Minsk, din Belarus, a ţinut a-i face concurenţă lui Andrei Gavrilov. Faptul că este antrenor în artele marţiale – aşa ne atenţionează programul de sală! – îl ajută pe o unică direcţie. În ce priveşte însă calitatea timbrală, mă refer la celebra Rapsody in blue de George Gershwin, lucrurile stau altfel; o anume crispare interioară, o pregnantă duritate sonoră l-au ţinut departe de swing-ul voluptuos al jazz-ului american interbelic sugerat de compozitor, l-au ţinut departe de tipul de expresie „in blue”. Evident, publicul s-a lăsat antrenat cu vădit entuziasm de entuziasmul protagonistului. Drept care a mai primit, în supliment, câteva rafale, să le numesc pianistice, folosind drept pretext o piesă, e drept, spectaculoasă, semnată de cunoscutul compozitor brazilian Heitor Villa- Lobos. Nu pot să nu observ, pianistulcaratist a fost susţinut cu salutar antren, de compatriotul său, dirijorul Misha Katz, un profesionist de mare talent, la rândul său un show-man al mişcării scenice, un artist ce dispune, în plus, de un indicibil simţ al umorului; probat cu asupra-de-măsură pe parcursul a două lucrări de referinţă din repertoriul american al secolului trecut, anume Un american la Paris, de acelaşi George Gershwin, şi Uvertura la opereta Candide de Leonard Bernstein.

Alte momente, alte evenimente pe scena Atheneului Român? Au fost unele cu specială rezonanţă. Mă voi referi de această dată la evoluţiile violonistice recente, în primul rând la prezenţa extinsă a violonistului francez David Grimal, un obişnuit al sălilor noastre de concert. Este o natură artistică echilibrată, cultivată şi atent comunicativă. Pe parcursul unei singure săptămâni, în două recitaluri a susţinut integrala celor Şase sonate şi Partite pentru vioară solo de Bach; apoi două seri la rând a prezentat celebrul Concert pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, susţinând în paralel un curs de măiestrie la Universitatea de muzică din Bucureşti. E mult? E puţin? Este David Grimal! Un artist al unui uimitor echilibru interior ce poate fi regăsit în redarea celebrelor opus-uri bachiene, momente pe parcursul cărora stilul academic capătă viaţă, devine captivant; inclusiv prin dezvoltarea unor tipuri de articulaţii, al unor culori timbrale ce aparţin în parte stilului baroc. Regăsim firescul unei comunicări marcate de naturaleţe, fiind în egală măsură atent construită. Sunt aspecte pe care le regăseşti la un alt nivel în realizarea celebrului opus violonistic romantic care este Concertul datorat lui Piotr Ilici Ceaikovski. Grimal nu urmăreşte spectacolul violonistic, ci adevărul muzicii. Supleţea tonului violonistic devine un reflex al supleţei de simţire, de gândire. Iar aceasta atât la nivelul miniaturilor instrumentale evocate, al Partitelor, cât şi la nivelul spaţiilor mari ale muzicii.

Publicul nostru de concert? A asaltat cu entuziasm momentul concertistic şi a tratat cu suficientă indiferenţă momentele bachiene. Doar cei împătimiţi de muzică au ştiut a aprecia marea muzică. Şi nu au depăşit jumătatea sălii de concert. E mult? E puţin? E trist şi e adevărat.

În planul susţinerii orchestrale, relaţia artistică cu dirijorul Horia Andreescu a înnoit colaborări stabile, anterioare, de lungă durată, cele care şi-au arătat roadele şi de această dată.

Primit şi aplaudat cu entuziasm, violonistul Remus Azoiţei este un virtuoz recunoscut, respectat, al instrumentului său. Cu ani în urmă a realizat o integrală cu totul remarcabilă a creaţiei violonistice enesciene. Ne-a reamintit acest lucru prezentându- ne recent, în supliment, la cerea insistentă a publicului, prima piesă, Lăutarul, din Suita Impresii din copilărie. Este o capodoperă în miniatură a stilului componistic enescian, o capodoperă demnă, de această dată, de o realizare pe măsură, în planul performanţei violonistice. Rafinamentul culorilor timbrale, cel intonaţional, dar mai ales pătrunderile de ordin spiritual ale universului uman al omului simplu dar încărcat sufleteşte, susţinerea magistrală a structurii componistice, stabilitatea acesteia, evitarea înţeleaptă a aspectelor ce ţin de elocvenţa etalărilor violonistice sunt aici de semnalat. Amintesc, în acea seară, Azoiţei a fost solistul Concertului în re major de Joannes Brahms. Aştept să audiem în aceeaşi interpretare o versiune în adevăr fericită a acestui mare opus clasicoromantic, lucrare ce face parte din repertoriul de bază al oricărui violonist solist. Este drept, în planul colaborării dirijorale, nu a avut în persoana lui Daisuke Soga un partener pe măsura acestui monumental opus brahmsian.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara