Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Soledad și Maria de Rosa Lencero de Tudora Şandru-Mehedinţi

Frații mei au vrut să mă mărite cu un negustor de urne funerare ce se fălea cu bogăția lui. Îmi dăruia sticluțe delicate, pline cu balsamuri și unguente cu miros pătrunzător. Îmi făceau silă, parfumul acela mortuar mă sufoca și mă înspăimânta. Viitorul meu bărbat aduna cu grijă într-o cămară sub pământ bucăți de ceramică, resturi de urne de prin cimitire vechi. Fiecare ciob părea un suflet schingiuit, cules de salvatorul acela care năzuia să-mi supună într-o zi spiritul nărăvaș. Eram încredințată că niciodată naveam să zac într-un pântece de lut, prefăcută în cenușă, în pulbere, în neant. Tata a murit fără să mă vadă măritată. Făcea negoț cu lâna oilor pe care le creștea pe pământul arid și prăfos al Iudeii. Ni s-au stricat sandalele, și mie și mamei, care a pus capăt torsului și blestemelor de după tuns, și a părăsit pentru totdeauna casa, lăsându-mă în fața unei strachini cu lapte. S-ar fi cuvenit s-o cheme Dévora, care în ebraică înseamnă viespe, fiindcă înțepătura ei i-a fost fatală tatei și n-a fost chip să scape cu viață. Am plecat din pustiul acela. Frații mei și-au tămăduit buzele arse cu vinul cu iz de rășină din satul vecin. Anii s-au scurs în tăcere, nenumărați precum niște caravane domoale. Ori de câte ori norii de praf întunecau zarea, chipul meu pălea și eu visam să fug.
Am venit din Magdala ca țiitoare a unui negustor de mirodenii care făcea trafic cu trupuri de parc-ar fi fost boabe de piper. Ieșind din casă, am scuipat de furie pe nisip și l-am rugat pe Domnul cel nenumit să-mi întoarcă destinul. În bazar am învățat să fac parfumuri, să număr talanți și să dănțuiesc unduindu-mă voluptuos; să fiu ademenitoare, să dăruiesc plăcere în taină, să mângâi nu doar strunele țiterei, ci și bărbații și uneori sufletele. Am stârnit pofte, m-am arătat dulce ca mierea sau amară ca migdalele. Sunt Maria din Magdala. Casa mea e înțesată de arome și, în unele nopți, când sting opaițul, oase străine trosnesc peste ale mele. Cine apucă zorile cu mine nu mi-e bărbat, nici amant, nici prieten. Oamenii mă cunosc și, cu toate clevetirile, cumpără de la mine parfumuri. Nimeni nu mă privește pe stradă și, la izvorul de sub rodiu, stau singură să ascult apa ce gâlgâie umplându-mi ulciorul. Îmi strig în poarta casei marfa și, într-un coș împletit din răchită, înșir sticluțe cu ulei de santal, tulpini de trandafir, frunze de portocal și de dafin:
– Am vase de ars mirodenii, borcănașe cu unguente, balsamuri aromate din munții Galad! Și cristale șlefuite de lună!
Când femeile îmi trec pragul, scuip pe jos ca să alung spiritele rele, le stropesc mâinile cu apă proaspătă de flori de portocal și micșunele, și le anin în plete fire de liliac.
Nu este Myriam „Clarvăzătoarea“, ci Maria cea oarbă din voia destinului. Viziunea care a îndemnato să fugă i se șterge, încetul cu încetul. Nu mai aprinde cele două sfeșnice de fiecare parte a oglinzii pentru a se privi, vanitatea i-a pierit odată cu vederea de teamă ca, în penumbră, să nu-i fure cineva taina. Acum, tristețea îi vopsește pleoapele și colțurile ochilor, unde înainte strălucea fascinant negrul cărbunelui. Maria s-a folosit de bagheta de fildeș pentru a-și aprinde iubirea în inimă. Cunoaște un trișor care e și ghicitor sau prezicător. Îi pregătește un căuc cu apă de ploaie, ulei și frunze de măslin. Doar un opaiț de seu luminează puțul destinului. Vasul de ulei se golește treptat. Murmură cuvinte ciudate, nu poate grăi, presimte piaza rea. Maria din Magdala aude cum se întețește vâltoarea de cuvinte, în vreme ce simte pe piele fierbințeala fricii. În pupilele trișorului imaginea puțului destinului răspândește lumina unei năframe albe ce șterge sudoarea unui chip chinuit.
Se însera când i-a apărut în față. Se ducea să cânte la țiteră în casa unui armator. Flacăra, ocrotită în căușul mâinii ei, făcea să tremure lumina felinarului micuț. El venea de altundeva, pe un drum ce nu era al ei, și silueta lui i s-a profilat în ochi... atunci și-a întors capul ca să nu-l piardă din vedere. Nu știa cine este. Apoi a aflat. Mireasma de aloe ce i se desprindea de pe piele și violetele ascunse în undele pletelor n-au răzbit până la el. N-a deslușit nici culorile tari ale veșmântului ei și nici n-a auzit clinchetul brățărilor și salbelor... Fiind bărbat și pășind atât de domol, fața lui n-a căutat-o pe cea a Mariei din Magdala. În urma lui veneau, în tăcere, pescuitorii de suflete.“
Sună telefonul și ea tresare. În seara aceea s-a adâncit cu totul în scris, după atâtea zile când n-a fost în stare să facă nimic. Încă nu se simte la largul ei. Casa stă să se dărâme peste ea în ciuda soluției salvatoare ce constă în a învăța să mânuiască aparatul acela straniu, atât de util fiind aducător de libertate; la început neprimitor, cu tastatura la care nu credea să ajungă cu mâinile și nici să-și pună degetele unde se presupune că o așteaptă toate literele acelea pline de povești și de plăsmuiri. Mintea ei, înțesată și ea de culori, vrea să picteze cu cuvinte priveliștile cele mai frumoase pe care le-a văzut vreodată. Se asigură că ultimul paragraf s-a înregistrat și apasă tasta pentru a-l salva; atunci simte niște vibrații ușoare în buricele degetelor. Pipăie receptorul interfonului și simte răcoarea în palmă.
– Bună seara. Cine este?
– Soledad Fernández? Vreau să te văd imediat ... mai bine zis, dumneata ai nevoie urgentă să mă vezi.
– Ce ironie! Cum oare se poate ca, tocmai în momentele astea ale vieții, să doresc neapărat să văd pe cineva ... de care nici n-am habar ?!
I-a intrat în sânge să se apropie de vizor, obicei acum fără sens, înșelător, numai pentru ca acela care așteaptă pe palier să se simtă oarecum spionat și să nu considere că intrarea e liberă. Rezemându-și fruntea și punându-și ochiul pe celălalt ochi al ușii, o clipă e străfulgerată de o senzație de panică, i se pare că zărește o pată de culoare. Neîncrezătoare, la rugămintea blândă a femeii de afară deschide totuși ușa, șovăielnică și intrigată. I se pare foarte ciudată vizita aceea neașteptată a unei necunoscute. Dar nu-și poate stăpâni fiorul stârnit de mister și de ceea ce va urma. Întocmai ca la teatru.
– Bună seara ... Soledad!
Sângele îi îngheață în vine. Miroase exact la fel cum își dorește să miroasă protagonista piesei ei! Se oprește brusc pe coridor, femeia care intră o dă ușor la o parte și atunci aude parcă zornăit de brățări și de salbe.
– Nu... nu cumva ești actrița care vine pentru piesă? Încă nu-i sigur că o să se joace anul ăsta la Festivalul de la ...
– Nu, n-am venit pentru asta, Soledad. Eu n-o interpretez pe Maria din Magdala.
A crezut că pământul îi fuge de sub picioare. Dacă nu și-ar fi cunoscut la perfecție casa și nu s-ar fi prins de colțul bufetului ar fi căzut ca un sac, îngrozită de apariția aceea fantasmagorică, parcă extraterestră.
Absolut nimeni nu știe ce anume scrie ea. E înspăimântător.
– Te rog, cine ești dumneata?
– Eu sunt cea care cântă la țiteră în casa oricărui armator gata să-și lase arginții să joace în palma ei.
– Destul, nu-ți mai bate joc! Fură ce poftești, ia orice din casă, dar te rog nu mă speria ...!
– Dacă aș fi venit să fur, nimic din casa ta nu m-ar interesa... în afară de ceva ce este în tine. Niciuna din noi două nu aprindem sfeșnice ca să ne privim în oglindă, Soledad.
– Doamne-Dumnezeule... toate astea le-am inventat eu ... tocmai le-am terminat de scris! Oare visez că nu-i un vis că vine cineva să-mi soarbă gândurile?
O mână gingașă răspândind parfum îi acoperă ochii. Pe Soledad o împresoară o pală de miresme și de senzații. Picioarele i se înfig în nisipul fierbinte și simte săgețile fine ale vântului biciuindu-i chipul. Din depărtare, aude psalmodiindu-se într-o limbă ciudată și cineva îi toarnă pe buze apă proaspătă. Nu știe de unde răzbate muzica învăluitoare. În jurul capului, un carusel de umbre i se învârtește amețitor, cu sclipiri fugace. Răsună sunet metalic de monede, larma zbuciumată a unui târg, în nări îi ajunge miros pătrunzător de mirodenii... și, când e gata să-și piardă cunoștința, mâna se retrage de pe fruntea ei și atunci o vede. O vede stând în picioare, în fața ei, pe coridor. O vede aievea pe Maria din Magdala, întocmai așa cum a descris-o, în dreptul comodei de mahon cu aplicații de bronz vechi pe care acum o vede cu ochii ei, o vede cum se întoarce cu spatele și se îndreaptă spre ușă cu tunica de culoarea șofranului unduindu-i-se în adierea brizei invizibile. O vede.
– Vei uita oare, Soledad, că Maria din Magdala a venit numai pentru a-ți răpi orbirea?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara