Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Sociologia militans de Iulia Popovici


Un nou volum de convorbiri – realizate în fapt în anii ’80 şi reluate, în anumite cazuri, după 20 de ani – a apărut de curînd, sub semnătura lui Zoltán Rostás, la Editura Paideia. Sociolog pasionat de istoria orală, şef al Catedrei de Antropologie Culturală de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, Rostás continuă cu această Sală luminoasă un proiect început cu ceva timp în urmă prin volumul de dialoguri H.H. Stahl (Monografia ca utopie, 2000) – şi anume o istorie informală, după 50 de ani, a legendarei Şcoli de sociologie de la Bucureşti, întemeiată de Dimitrie Gusti (iar numele cărţii trimite la locul în care, seara, elevii lui Gusti se strîngeau la şedinţa de bilanţ al zilei).

Ambiţioasă propunere reformatoare, de inginerie socială aproape, combinată cu un plan de anchetă sociologică exhaustivă, Şcoala lui Gusti (cu pandantul instituţional înfiinţat în 1921 şi numit Institutul Social Român) a căpătat în timp o aură mitologică, cu atît mai mult cu cît niciodată după aceea nu s-au mai organizat în România campanii sociologice de o asemenea amploare (iar mai tîrziu, în Epoca de aur, anchetele de teren s-au transformat într-o activitate la limita clandestinităţii). Cei mai mulţi monografişti – nume generic dat participanţilor la campaniile gustiene, al căror scop era realizarea de monografii ale satelor vizitate – nu au lăsat urme scrise ale experienţei lor. Era o experienţă tinerească ce a atras pe mulţi dintre studenţii de la Litere şi Filozofie (la Drăguş au participat în jur de 90): sociologia era materie obligatorie pentru aceştia, aşa că la un moment dat fiecare făcea cunoştinţă cu profesorul Gusti.

Centrul de interes al discuţiilor purtate de Zoltán Rostás cu Ernest Bernea (oarecum boicotat şi pentru desprinderea de Gusti şi fondarea revistei Rînduiala, şi pentru aplecarea sa către legionarism), Marcela Focşa (regăsită în mod miraculos, în aceeaşi casă, la peste 90 de ani de ani de viaţă şi după 20 de la prima convorbire), Lena Constante şi Harry Brauner, Ion Costin, Roman Cresin (statisticianul Şcolii gustiene), Paula Herseni, Ştefan Milcu, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa şi Mihai Pop (primul susţinător al ideii unei istorii orale a Şcolii de sociologie) cade cu precădere asupra vieţii de zi cu zi a monografiştilor, a opţiunilor lor de viaţă, a prieteniilor şi dezamăgirilor. Şi devine astfel evident că prăpastia care desparte acum, ca viziune existenţială, preocuparea sociologică de violent-distrugătorul avînt legionar era cu 70 de ani în urmă doar un fir subţire (deşi esenţial) între două moduri de canalizare a aceleiaşi energii înnoitoare născute de Primul Război Mondial. Unii voiau să recupereze satul original, construind în acelaşi timp closete şi vaccinînd ţăranii contra variolei, ceilalţi, să ardă din temelii ţara şi să construiască alta mai bună, mai frumoasă şi golită de minorităţi. Vocaţia inaugurală a Şcolii de la Bucureşti e imposibil de negat: au înfiinţat instituţii (Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, de exemplu), pe altele le-au sprijinit (cum s-a întîmplat cu Institutul Central de Statistică al lui Manuilă), au creat reviste (Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, de pildă, editată de Institutul Social Român), au publicat cărţi (de la Sociologia militans a lui Gusti la studiile lui Herseni, Stahl, Golopenţia) şi au inventat o ştiinţă. Dincolo de asta – şi dincolo de titlul generic, atît de aseptic uman de Şcoala sociologică de la Bucureşti – a fost o minunată şi inconştientă aventură tinerească, brăzdată de prietenii şi antipatii, anecdote, spaime şi găselniţe neaşteptate. O aventură cu o istorie orală mai pasionantă decît însăşi ştiinţa căreia i-a dat naştere.





Oameni ai secolului



Istoriile de viaţă, genul cu care aproape ajunge să se identifice istoria orală, îşi au şi ele tipicul lor. Eroii sînt oameni foarte bătrîni, neinteresaţi de ideea scrierii de memorii, ieşiţi din sfera publică şi, în general, cu o existenţă marginală, cel puţin în momentul realizării interviului. Aşadar, sînt persoane care n-au nici un motiv să mintă cu bună ştiinţă, nu simt nevoia să protejeze pe cineva (ba chiar sînt tentaţi să vorbească despre alţii), iar între ele şi evenimentele povestite se aşterne un interval de timp aproape mitic. Uneori, subiecţii istoriei orale depun mărturie în numele unor comunităţi, arii sociale sau etnice marginalizate, care din motive diferite nu şi-au putut conserva în scris memoria: lăsînd la o parte cazul popoarelor colonizate, cu populaţie majoritar analfabetă şi fără acces la cultura scrisă, la fel s-a întîmplat, în plin secol XX, cu intelectualii, nobilimea, burghezia şi moşierimea românească aneantizate de comunism, şi abia după 1990 poveştile lor au început să fie cunoscute.

Într-o astfel de tradiţie recuperatorie se-nscrie şi cartea de interviuri a Marinei Spalas (om de teatru şi de radio), ale cărei personaje sînt oameni de-o vîrstă cu secolul (sau mai mult – Emil Wagner are în 2002 106 ani şi de 81, de dinainte de Marea Unire, e membru PN), personalităţi trecute prin cîte trei regimuri şi cu destine uneori definitiv marcate de relele veacului. Dialogurile din Întîlniri cu oamenii secolului XX îşi au originea în emisiunile radiofonice ale Marinei Spalas, iar unele, cum e cel cu pictorul Ion Popescu-Negreni sau scriitorul în exil Leonid M. Arcade, dar şi cu reticent-distantele Liliana Tomescu (actriţă) şi Valentina Dumitrescu (mama ei, pictoriţă), se resimt de pe urma caracterului lor cît se poate de public.

Sînt însă altele – cu Lena Constante şi Ioan Comşa (ultimii supravieţuitori dintre eroii Jurnalului lui Mihail Sebastian), cu gîndiristul Pan M. Vizirescu, dirijorul şi compozitorul Emanuel Elenescu, dar şi cu regretatul istoric al teatrului Ion Zamfirescu – mai mult decît interesante, dacă nu chiar savuroase. Ba chiar există în discuţia cu Lena Constante povestea unui episod de pe vremea monografiilor gustiene (episod în care monografiştii fuseseră luaţi drept evrei, deşi numai Harry Brauner era, şi trebuiseră să plece din sat) care face pandant perfect cu relatarea aceluiaşi moment făcută lui Zoltán Rostás de altă studentă a lui Gusti, Marcela Focşa.

Cei mai savuroşi interlocutori ai Marinei Spalas sînt, de altminteri, cei mai implicaţi politic, dar şi cei în care argumentul marginalităţii funcţionează cel mai pregnant. E vorba despre Pan M. Vizirescu (de extremă dreapta şi crezînd în continuare în justeţea opiniilor lui), Paul Lupaşcu (comunist din convingere, cu sentimentul c-a fost trădat de conducerea partidului în care s-a implicat, dar nu neapărat conştient de absurdul ideologiei) şi Emil Wagner (ţărănist, manist, demisionat din partid după 2000); din păcate, deşi e o poveste de viaţă fascinantă, Wagner nu e întru totul credibil: discursul lui e unul elaborat – pe parcursul scrierii memoriilor, ajunse la anul 1940 şi pagina 1800.

Pan Vizirescu – poet de la Gîndirea, dispus să povestească faptul că Iorga însuşi fusese de partea legionarilor, condamnat la închisoare şi trăind 23 de ani ascuns într-un pod, niciodată pe deplin reabilitat – revendică un adevăr istoric propriu, în răspăr cu cel oficial, dar fără nici o întemeiere. Pandantul lui Vizirescu e Paul Lupaşcu, cel care, asemeni unui personaj din recenta Alee a Soarelui a est-germanului Thomas Brussig, avea mania, pe vremea cealaltă, a petiţiilor („Ia să scriu eu nişte memorii. Poate se schimbă ceva.”), numai că de semnat le semna cu alte nume – nu inventate, ci luate din cartea de telefon, cu tot cu adresă. Clasic erou de istorie orală, Lupaşcu îşi construieşte o imagine glorioasă despre sine, de luptător din interior împotriva nedreptăţilor sistemului, într-o străvezie strategie valorizatoare, plină însă de extrem de interesante indicii despre lumea sa (cea de dincolo de cuvinte). Indicii prezente de altfel în mai toate interviurile luate de Marina Spalas, în proiectul său (probabil mai amplu) de reconstituire a unei lumi acum dispărute, în coordonatele sale esenţiale şi atît de minunat relative.



Zoltán Rostás, Sală luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Ed. Paideia, 2003. 394 pag.

Marina Spalas, Întîlniri cu oamenii secolului XX, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2002. 234 pag.