Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Sînt 14. 1914. de Alexandru Matei

14e al 15-lea roman al lui Jean Echenoz, şi totodată ultimul. Nu e premiat, nu e un roman mare: are 125 de pagini, pagini mici, scris mare. Nu oricui i se publică în volum o astfel de novelă. 14 face parte din ciclul deschis cu Ravel, în 2006. Scriitorul premiat cu Goncourt în 1999 trece, pe la începutul anilor 2000, de la ficţiuni pseudo-realiste, cu eroi luaţi din romane poliţiste, de spionaj etc, la altceva, scriind însă la fel.
După două decenii de exerciţii ficţionale în care tehnicile ironiei se rafinează, păstrînd însă acelaşi nivel de eleganţă - Echenoz este şi rămîne mereu un scriitor parizian (chiar dacă născut în Midi) - ceea ce se schimbă e tematica. Echenoz asistă, de-a lungul anilor 70-80, la procesul de americanizare a societăţii şi imaginarului cultural francez. Un proces pe care literatura lui reuşeşte să-l naturalizeze foarte bine. Toată această operă, pe care criticii francezi o socotesc ba postmodernă, ba ludică, ba loufoque, ba pastişă, ba opera unui moralist discret al timpurilor noastre - ceea ce JE este - se opreşte cumva atunci, în 1999, cu romanul tradus în româneşte la editura Art cu titlul Eu plec (trad. Radu Toma). Şi-a plecat un pic.
Începe o perioadă de căutări, pe măsură ce autorul nostru nu mai e tînăr şi pe măsură ce editura Minuit devine un brand literar mai degrabă conservator (aici publicaseră totuşi Beckett, Robbe- Grillet, Gilles Deleuze, faţă de William Marx sau Pierre Bayard acum).
Poate că o schimbare importantă e dată mai întîi de profilul personajelor din noile ficţiuni: un pianist, apoi chiar Maurice Ravel (într-o superbă “bioficţiune” despre care s-a scris şi la noi, Victor Eskenasy). În primul rînd, personajele devin nu doar “reale” - dar aici toate fotografiile sînt mişcate - ci ditai istorice. Abordarea e tot ironică, tot light, în aceeaşi cheie minimalistă cu care autorul ne-a obişnuit. Dar acum Echenoz nu mai apare în calitate de critic al societăţii contemporane, ci de istoric aiurit şi estet al unor vieţi importante. Sau, cum se întîmplă cu 14, al unor momente importante.
Lui 14 îi precedă alte două romane dedicate unor oameni cvasi-celebri, care şi-au trăit traiul în secolul trecut: atletul ceh Emil Zatopek (1922-2000) şi inventatorul de origine sârbă Nikola Tesla (1856-1943). Ambii au cunoscut oroarea războiului, fiecare a cîte unuia, şi unul din pariurile romanelor lui Echenoz este să “micşoreze”, să decoloreze, să reorchestreze sound-ul grav la care cititorul unui roman istoric s-ar putea aştepta, cu crochiuri, cu sepia, cu arii scurte, cu bucăţi de jazz. De data aceasta, personajele nu mai contează, vorbim iar de “vieţi minuscule” (Pierre Michon): toată greutatea cade pe ritm, pe acurateţe, pe modalizare, pe scriitură s-ar spune. Primul război mondial începe într-o joi după-amiază de august, cînd Anthime se plimbă cu bicicleta pe coama unui deal. Echenoz ştie – dar mai ales îi place – să dilate secvenţe scurte, pentru a le face să primească ecourile unor date astăzi binecunoscute, pentru a contracta la schimb durate lungi, sau pentru a survola adîncimi îmbietoare. E însă pentru prima oară cînd autorul devine vraiment serios atunci cînd lasă o orchestră de regiment să-şi amputeze instrumente, membre şi trupuri de instrumentişti de-a lungul unei lupte în care protagonistul, un fel de Fabrice stendhalian, se încrucişesază una după alta cu moartea. Prezenţa unei orchestre într-o literatură muzicală e un autodenunţ subtil, mult mai fin decît se practica pe vremuri. Ritmul, esenţial, este adaptat unor bucăţi scurte, cum e acest roman. Fin cizelată, exasperant de detaliată pe alocuri, o astfel de bucată duce cu gîndul la o remarcă a lui Barthes despre modă: după ce hainele au început să ne facă să semănăm unii cu ceilalţi, în modernitate, diferenţa stă în accesorii. Fără accesorii, proza lui Jean Echenoz ar fi doar profesionistă, dar resemnată. Numai că autorul ştie asta. Şi devine evident că, la el, accesoriul are precedenţă asupra costumului. Accesoriul dă perspectiva, el înduioşează sau bucură, el dă şi măsura acestei scriituri neoclasice casual. Despre care în limba română nu se cade să se vorbească prea mult, pentru că nu poate pasiona. Limba română, tînără şi vie, nu face sens practicată minimalist. Dar limba literaturii e mai mult decît atît.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara