Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Sâmburi de roman de Irina Petraş

Ștefan Damian rămâne prozatorul și italienistul, chiar dacă a probat nu de mult că nici limbajul poeziei nu-i este străin. Vezi Așteptări îngrădite, 2014, amestec de răbufniri confesive din „mica eternitate / a închipuirii”, de explorări de „lucruri mărunte ca viața sau moartea” și senzualități sublimate, lucrate în sfumato.
Volumele de povestiri (Portrete de familie, 1977, și Sfârșit de vară, 1985) și romanele lui Ștefan Damian marchează distinct etape ale căutării unui drum propriu în proza contemporană. În Nunta, 1980, primul său roman, interferența planurilor narative proba diversitatea lumii, dar și ideea că Povestea e una, indiferent de nuanțele vocilor rostitoare. O oarecare modificare a perspectivei era evidentă în Prisma (1982). Textul romanesc își alegea o formulă „ieroglifică” cu personaje tipice și caricate pentru rememorarea trecutului. Fragilitatea puterii primite din afară, ca o excrescență nefirească, umilința supunerii, condiția de subaltern inform, de o maleabilitate primejdioasă sunt semnalmentele faunei pe care romanul o radiografia parodic, în răspăr. „Cuprins până peste cap de trecut, de istorie”, eroul central din Pisica de Eritreea (1986), crede că „și trecutul este la fel de nereal ca și viitorul și amândouă au nevoie să fie imaginate”, nutrind „convingerea secretă că numai imaginația merita să fie transpusă în scris”. Jocul de-a autoritatea auctorială, fascinația libertății de a crea personaje aspirând ele însele la autonomie, efortul presupus de echilibrul dintre real și imaginar conduc către o proză tensionată care-și rezolvă impasurile compoziționale schimbând imprevizibil unghiul de vedere și responsabilitățile naratoare, tatonând artificii textualiste și păstrând în subtext o coloratură ludică. Prin imaginar, prin poveste, timpul, asemeni pisicii sălbatice de Eritreea, poate fi îmblânzit, dresat, învățat să se supună. În fine, Arhanghelul de sticlă, 2011, este, în opinia lui Petru Poantă, „romanul unui univers crepuscular ale cărui evenimente principale se petrec într-o asemenea comunitate rurală din perioada comunistă. Accentul nu cade însă pe reconstituirea istorică a epocii, ci mai curând pe strategiile narative și pe articularea unui dispozitiv simbolic care pretinde o lectură stratificată a țesăturii epice”.
Cartea cea nouă are și rostul unei inventarieri libere a instrumentarului prozastic din dotare. Ea pune împreună 13 povestiri înrudite prin amestecul de foarte concret realism, descriind multe situații și situări familiare cititorului român, cu ingrediente venind dinspre oniric și fantastic. Altfel spus, povestirile străpung zidul dintre aici și dincolo, dintre real și imaginar, viață și moarte, vis și aievea, conștient și subconștient. Ciuruit de ipoteze, halucinații, schimbări de perspectivă și de ton, zidul nu mai separă, ci îngăduie contaminări, alianțe, întrepătrunderi.
Astfel, Fotograful din prima povestire „stătea nopți întregi la fereastra casei de vizavi de cimitir șalias „orașul de spini” din titlul volumuluiț, cu lumina stinsă și aparatul pregătit să fie declanșat în orice moment”, căci, mărturisește el, nu era interesat neapărat de imagini: „vreau să văd dincolo de ele, doresc din tot sufletul să întrezăresc fața nevăzută a lucrurilor”. În altă povestire, între Cel de pe acoperiș și Omul legii are loc un dialog – spumos, abil, cu ureche atentă la timbrul vocilor – cu martori guralivi și gata să intre în vorbă ca la o fierărie a lui Iocan degradată, halucinantă, despre lege și fărădelege, despre dreptate, libertate, supunere, despre esența relațiilor interumane și convențiile care le denaturează. În Viorica din Slătioara și Patriarhul din Alexandria – excelentă povestire cu subtil substrat sociologic –, rămasă pe drumuri după ce fabrica în care muncise o viață „fusese îngenuncheată și ea, ca și Regimul care o născuse”, femeia apelează la promisiuni de miracole și descoperă în ea însăși forța de a nu ieși din umanitate. O galerie de personaje marginale, grotesc-pitorești, oscilând între parodie și parabolă, se perindă în povestiri în căutare de certitudini, de sprijin, de iluzia unui sens al vieții, oricât de firav. Convinși că „Lumea asta-i făcută în mai mult de șapte zile!”, eroii își caută adesea salvarea în alcool, „ținânduse de sticlă, ca de un par înfipt în pământ”. Bunicul amăgit de „Sferele Puterii” își pierde orice speranță, căci „nu mai este iubire, nici înțelegere, este o mare de praf și o putoare de seu de câine care ne cuprinde încet-încet și ne îngroapă fără să știm unde și de ce!”
Ingenioase, simfonice, apelând la comparații de mare plasticitate și bucurându-se de propriile performanțe, dense, alerte și tărăgănate deopotrivă, povestirile lui Ștefan Damian sunt nu doar excelenți sâmburi de roman, ele chiar închipuie deja o construcție romanescă pe cât de fragmentată și fisurată, pe atât de expresivă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara