Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Sîmbăta paştelui de Mihai Zamfir

Nu va fi vorba de o anumită zi, nici de vreo aniversare, ci de un simbol infinit mai cuprinzător: fiecare om ori grup uman ajunge treptat, pe cont propriu, la ideea Sîmbetei Paştelui. Care ar fi traseul specific unui locuitor al României de la începutul secolului XXI ­ iată o problemă pasionantă. Dacă spunem că raportul cu Divinitatea reprezintă datul fundamental al fiinţei umane, emitem un adevăr de bun simţ, transformat de multă vreme în loc comun; dar tocmai datul fundamental în cauză se află actualmente tot mai acut pus în discuţie, contestat şi, în cele din urmă, negat. Iar asta nu doar ca reflex al laicizării universale; confuzia şi incertitudinea la capitolul credinţei s-au potenţat vizibil în ţara noastră ­ şi asta nu de ieri, ci de multă vreme.

O sumă de specialişti în sociologie şi în psihologie ne asigură, plini de convingere, şi încă din primii ani ai secolului X X , că poporul român nu ar fi cu adevărat religios, că religiozitatea lui ar reprezenta doar o inerţie folclorică şi o habitudine comportamentală. Iar calendarul religios românesc s-ar rezuma la un prilej de chefuri. Argumentele în acest sens au devenit clasice - începînd cu absenţa unor sfinţi şi martiri de origine română şi terminînd cu inexistenţa unui veritabil misticism; în literatura română, şi mai ales în poezie, pragul dintre religios şi mistic n-a fost trecut pînă acum de nici un scriitor român notabil. Formulele frapante inventate de cîţiva sociologi, înzestraţi cu talent literar şi cinism, precum Mihai Ralea, au făcut şcoală şi nimeni nu le-a mai măsurat doza de aproximativ şi de inexactitate.

Or, această doză mi se pare extrem de ridicată. Existenţa u n o r trăsături psihice "naţionale", sustrase timpului şi transformate în realităţi metafizice, reprezintă în cel mai bun caz o iluzie. Modul în care o colectivitate uriaşă ­ adică un popor ­ reacţionează faţă de dilema esenţială a existenţei nu va fi niciodată determinat de un misterios fatum ancestral (căruia i-am putea găsi eventual chiar argumente genetice!), ci de circumstanţele în care colectivitatea va fi pusă. Iar aici nu mai există previziuni certe şi nici reţete. A fost de ajuns c a teroarea unui regim prin definiţie ateu să se abată asupra României, pentru ca ţara reputată prin lipsa ei de religiozitate să-şi schimbe radical comportamentul.

Cei şase episcopi uniţi, asasinaţi unul după altul în închisoare, cei cîţiva prelaţi ortodocşi scoşi din scaun şi arestaţi, ca şi cei peste opt mii de preoţi ortodocşi omorîţi în detenţie şi în lagăre de muncă ne-au pus în faţa martirajului asumat. Toate mărturiile directe (de la aceea a lui N. Steinhardt din Jurnalul fericirii, pînă la numeroasele consemnări ale lui Ion Ioanid) mi se par nu doar inatacabile sub raportul veridicităţii , dar şi înalt-semnificative: în România de după 1945 s-a născut, spontan, o "religiozitate protestatară", autentică şi necomandată de nimeni. Lectura enormei şi prea puţin utilizatei Arhive reprezentate de revista Memoria, ajunsă acum la numărul 54, ne conduce la concluzii neaşteptate. O cantitate covîrşitoare de documente ­ provenind de la oameni simpli, dar şi de la persoane educate, aflate unele în elita societăţii româneşti interbelice ­ mărturisesc o surprinzătoare credinţă religioasă, împinsă la ultimele limite, adică la sacrificiu. A invoca în asemenea împrejurări conformismul ori interesul momentan mi se pare complet deplasat: aflaţi în situaţii-limită, redactînd uneori documente cu alură testamentară, acele persoane îşi exprimau convingerile intime. Mărturii publicate în Memoria atestă un fapt, poate, surprinzător: între 1945 şi 1990 a proliferat în societatea românească o religiozitate extrem de tenace, fortificată direct prin politica represivă a autorităţilor. în ansamblul fenomenului religios, persecuţiile au un rezultat opus celui scontat ­ şi faptul s-a verificat pentru a suta oară. Iar în lumea intelectuală (în cea mai "desacralizată" pătură a societăţii), lucrurile s-au petrecut oarecum la fel: educaţia ateistă oficială, îndoctrinarea prin formele obligatorii de învăţămînt politic, interzicerea totală a oricăror ceremonii, simboluri şi practici religioase au avut drept rezultat interesul sporit pentru Biblie şi pentru textele sacre. Niciodată nu s-a scris la noi atîta literatură (în special poezie) pe care am putea-o califica drept "criptocreştină", ca în timpul regimului comunist. Este locul unei precizări de ordin istoric: în România, înalta ierarhie bisericească, atît ortodoxă, cît şi catolică ori protestantă, a fost decimată rapid în primii ani ai comunismului. E a a luat uneori forma exterminării fizice a prelaţilor recalcitra n ţ i . "Reîntoarcerea la credinţă", la care am asistat în perioada dictaturii, s-a realizat în absenţa unei ierarhii solidare cu o astfel de mişcare. La noi, situaţia a fost complet diferită de cea din Polonia, Ungaria ori Germania Răsăriteană, unde conducerea bisericilor s-a aflat deseori în fruntea opoziţiei anticomuniste. Regimul instalat de sovietici
în România a urmat pînă la detaliu lecţia sovietică, iar Biserica Ortodoxă a încăput pe mîna unor slujitori fideli ai regimului. înalţii prelaţi ortodocşi au devenit în realitate complici ai unor acţiuni ce anulau sensul însuşi al instituţiei Bisericii; rareori am putut asista la o deturnare mai gravă a unei forme milenare de civilizaţie. Spiritul religios din societatea românească actuală apare drept contradictoriu: libertatea religioasă absolută, cîştigată d e la o zi la alta, a înlăturat motivaţia fundamentală a creştinismului ca opoziţie politică; au rămas intim credincioşi doar cei la care o mutaţie gravă de conştiinţă se realizase cu adevărat. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă, ca instituţie, a intrat în criză de identitate. Purtînd strivitorul complex d e culpă generat de comportamentul său din perioada ateismului militant, superiorii bisericii române au trecut spontan în cealaltă extremă, lansîndu-se într-o demagogie zgomotoasă. Exact aceleaşi feţe bisericeşti care nu schiţaseră nici cel mai mic protest în momentele culminante ale terorii antireligioase şi-au descoperit o bruscă vocaţie patronală. După ce transformaseră Biserica în servitor supus al puterii, a u început imediat să emită pretenţii de participare la conducerea statului. O religiozitate de paradă a umplut aria publică. Spectacolul s-a dovedit cu atît mai grotesc, cu cît s-a bucurat de oblăduirea puterii instalate la guvernare în decembrie 1989: aceiaşi înalţi responsabili de partid şi de securitate care, pînă în 1990, încercaseră să distrugă prin forţă practicile religioase s-au reciclat peste noapte şi au început să arboreze un creştinism ostentativ, de dată mult prea recentă pentru a putea fi luat în serios. Scena religiei aparente şi-o împart ierarhia bisericească vinovată şi guvernanţii trecuţi în viteză la ortodoxie.

Asistăm actualmente la instalarea unei mentalităţi de exclusivism ortodox, fără urmă de ecumenicitate şi de spirit al dialogului; metodele comuniste ale partidului unic şi-au găsit aplicare acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin. Există chiar şi o latură "intelectuală" a acestui proces de îndoctrinare regresivă: publicişti tineri, scriitoraşi şi eseişti cu pretenţie de "filozofi" dau formă scriptică tot mai brutală acestei demagogii religioase intolerante, veritabilă caricatură a ortodoxiei. Instituţiile politice ale unei ţări reprezintă însă prin excelenţă tranzitoriul, în timp ce biserica reprezintă permanenţa. Chiar dacă, într-un context ca acela schiţat mai sus, a ajuns dificil să-ţi păstrezi în România credinţa, dificultăţile reconfortează - cînd este vorba de opţiuni cruciale. Un imens capital de suferinţă şi de frustrare, apăsător astăzi, se poate transforma într-un capital echivalent de speranţă: depinde de puterea fiecăruia să-şi găsească drumul. Găsirea drumului are nevoie de ajutorul altuia. Serveşte la aşa ceva pagina scrisă? Ea nu schimbă lumea (nici pe departe!), dar poate contribui la îndreptarea ei. Şi aici intervine simbolul "Sîmbetei Paştelui". Ne aflăm ­ cu toţii şi pînă la sfîrşitul istoriei ­ într-o uriaşă Sîmbătă a Paştelui, adică în acea întunecată zi care a urmat Vinerii Patimilor. Atunci Isus, ucis şi îngropat, i-a lăsat descumpăniţi pe toţi cei care crezuseră în el. Am asistat la imensa singurătate a oamenilor care s-au crezut abandonaţi, din moment ce Mîntuitorul însuşi fusese arestat, condamnat şi crucificat, fără să se poată opune. Era acum un mort ca toţi morţii. Omenirea va continua să trăiască în acea Sîmbătă a Paştelui, în cea mai tristă dintre zilele posibile, cînd credinţa se pierde atît de uşor, pentru că puţini au speranţa că va urma o Duminică glorioasă. De la Pascal şi pînă la George Steiner, şirul marilor conştiinţe obsedate de Sîmbăta plîngerilor se întinde, nesfîrşit; doar cîţiva dintre cei care au acest sentiment îl exprimă; dar starea de spirit există şi o respirăm cu toţii. Ce încurajator ar fi dacă tot mai mulţi muritori şi-ar da seama că trăiesc, într-adevăr, în Sîmbăta Paştelui, dar întrun timp care este doar al intervalului, al trecerii spre Duminică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara