Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Smaraldul morţii de Dan Stanca

Anul acesta, în mai, pe 21, chiar de Sfinţii împăraţi, fiu şi mamă, Constantin şi Elena, se împlineşte un sfert de veac de la moartea lui Ioan Petru Culianu, moarte absurdă, neînţeleasă, nici până acum elucidată, şi aşa va rămâne până la Judecata de Apoi. Spun acestea deoarece de curând mi-am aruncat ochii pe romanul lui, Jocul de smarald, scris în engleză împreună cu femeia pe care o iubea, Hilary Wiesner. Ştiam cartea din anii nouăzeci, iar recitirea ei m-a pus în faţa unei întrebări necesare. Dar încă nu o voi dezvălui...

Când lucram la „România liberă”, am fost căutat de ziaristul american Ted Anton, care s-a ocupat de cazul Culianu şi care de altminteri a şi scris o carte despre împrejurările odioasei asasinări. Nu ştiu de ce personajul credea că eu aş deţine informaţii importante legate de aceasta. La începutul aceloraşi ani, imediat după revoluţie, când, ca să folosesc expresia care-mi place cel mai mult din limba română, tot ce zbura se mânca, publicasem în „Contrapunct” un articol, aspru sancţionat atunci de Dan Petrescu, cumnatul lui Culianu, – dar nu a scris regretatul Radu G. Ţeposu cu o ironie inimitabilă un articol în „Cuvântul” intitulat „Meseria de cumnat”? –, în care făceam, recunosc, o demonstraţie dubioasă legată de sfârşitul trist al marelui savant. Spuneam acolo că sfârşitul lui Ioan Petru Culianu, absurd şi brutal, este răspunsul la o viaţă în care studiul a trădat adevărata credinţă şi rătăcirea printr-un labirint al semnelor a dus la asfixiere intelectuală. Aşa că mori ca un câine dacă în locul luminii ai pus papirusuri îmbâcsite. Evident, penibil, dar ceva-ceva tot licărea în articolul acela infatuat.

Au trecut atâţia ani şi-l am din nou în faţă pe Culianu. Sunt cu 20 de ani mai mare decât el, acela din clipa morţii. Mă întreb acum de ce a fost să moară el şi nu... eu. Oricum, în intervalul ăsta de timp făcea lucruri mult mai importante decât s-a învrednicit bicisnica mea persoană. Dar acestea sunt căi de nepătruns şi suntem betegi în faţa lor. De aceea, uitându-mă din nou la Jocul de smarald şi neignorând contextul social-politic în care lumea se află, îmi pun întrebarea: oare savantul nu a murit deoarece opera sa era katechontică şi se opunea din răsputeri degringoladei ce a cotropit lumea din ’90 încoace? Katechon-ul, ştim din epistolele Sfântului apostol Pavel, este o entitate misterioasă care se poate încorpora într-o instituţie sau într-o personalitate pentru a frâna mersul descendent al omenirii. Liderii spirituali sunt, astfel, katechonii cei mai convingători. Toader Paleologu are o carte despre semnificaţiile katechontice, dacă nu mă înşel, chiar teza sa de doctorat. De ce nu a apărut până acum în româneşte cartea aceasta este de neînţeles. Passons...

Aşadar, după mintea mea de acum, Ioan Petru Culianu a fost un katechon şi prin tot ce a făcut s-a pus stavilă atât Securităţii criminale, cât şi fanaticilor legionaroizi. Pe de altă parte, a detestat şi consumismul decerebrat precum şi habotnicismele din orice parte a lumii ar fi venit. El se visa, ca-n carte, în Florenţa veacului al XV-lea, contemporan cu Ficino şi înfricoşat de delirul lui Savonarola. Visa o nouă Atena şi credea că, pe această cale a înrudirii dintre ştiinţe şi arte, umanitatea se va regenera. Nu era aşadar credincios într-un sens dogmatic şi iubea neoplatonismul fără limite. Acum părerile sunt împărţite. În volumul al doilea din tratatul său de istoria religiilor, Mircea Eliade, citând un savant francez, se întreabă ce s-ar fi petrecut dacă lumea nu ar fi luat-o pe calea creştinismului. Ce chip ar fi avut, unde ar fi ajuns, ce am fi fost noi acum? Răspunsul dat în carte e simplu: lumea ar fi fost... mithraistă, aceasta plecând de la zeul Mithra al perşilor, care în epocă se bucura de o audienţă formidabilă. În locul lui Mithra, evident, ar fi putut fi alt zeu, dar în mod sigur, adaug, lumea, sub un asemenea patronaj spiritual, s-ar fi sfărâmat curând, ca un pesmete. În epoca aceea, şansa unei direcţii unice nu putea fi dată decât printr-o revelaţie majoră, altfel, fie şi cu Mithra în frunte, ne-am fi dezintegrat. Mai târziu, Renaşterea a avut la rândul ei trufia să opună bisericii severe o panoplie a culturii şi a rafinamentelor senzorial intelectuale. Universul neoplatonic este, fireşte, absolut seducător şi bate rigiditatea de fier a dogmelor ecleziastice. Cartea lui Culianu despre eros şi magie în Renaştere este la fel de seducătoare. Felul cum oamenii se pot iubi fără a mai fi obsedaţi de păcat aruncă spre tenebre o lume anchilozată de principii intransigente. Dar, încă o dată, cum am fi avansat până în secolul XXI dacă în urmă cu şase veacuri am fi apucat-o pe făgaşul hedonismului şi al gândirii pur speculative, fie şi ajutaţi de magie? Armura bisericii a fost necesară pentru salvarea integrităţii. Ana Blandiana, în discursul ei de la Cluj, avertizează asupra pericolului actual. Distinsa poetă are dreptate. Încolţită din toate părţile, mursecată de „proletariatul extern” şi de cel „intern”, ca să folosesc terminologia lui Arnold Toynbee, în cazul nostru „externii” sunt „musulmanii”, iar „internii”, corecţii politic, Europa creştină nu mai are zile multe. Se va prăbuşi sub un munte de moloz ideologic şi prohodul îi va fi cântat de preoţi pederaşti sau pedofili. Trupuşoarele noastre de intelectuali vor avea înfăţişarea unor gângănii gingaşe pe care oricând le poate zdrobi monstrul atotputernic. Ca-n Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, unde fizicianul acela, Virgil sau cum îi zice, este strivit sub talpa teribilei statui a Damnării. De ce se aşază creatura asta pe un scaun dentar nu o să înţeleg însă niciodată. Mama mea a fost medic stomatolog şi cunosc de mic cum arată scaunul respectiv. În fine... Culianu a simţit pesemne în acea nenorocită primăvară a anului 1991 cât de precar este, că universul enorm îi este ostil, că dintr-un ungher nebănuit pândeşte întunericul ireversibil. A avut intuiţii remarcabile, intuiţii care s-au întors împotrivă. A scris împreună cu iubita lui Jocul de smarald, dar dincolo de jocul ca atare s-a aflat „smaraldul morţii”. Doar că lupta dintre Atena şi Ierusalim, ca-n cartea lui Lev Şestov, nu a contenit. Florenţa înmiresmată a fost mereu agresată de predici neguroase. Şi acum acţionează aceleaşi tendinţe... Dar, o nouă întrebare, este Florenţa de acum Florenţa din trecut? La aşa vremuri, învinşii şi învingătorii sunt otova. Savantul român, ca şi maestrul său, a iubit un paradis sincretic, alexandrin, unde accesele fundamentaliste lipsesc, dar, din păcate, şi gustul eucharistiei este... facultativ. Savonarola a fost ars până la urmă pe rug, dar din cenuşa lui s-au ridicat noi temple ale credinţei. Din nou sfărâmate. Într-un fel, dacă judecăm paradoxal, e nevoie de predicatori fanatici pentru ca prin sacrificiul lor tocmai credinţa discretă să triumfe. Nu de o catedrală a neamului avem neapărat nevoie, dar probabil că fără un asemenea colos dramul de simţire creştină, cât mai e în sufletul nostru, s-ar evapora. Dacă bunăoară nişte muzicieni ironizează „megalitul”, fac aceasta tot ca nişte gângănii care nu au habar de conlucrarea dintre evidenţa strivitoare şi delicateţea inefabilă. Ioan Petru Culianu era o fiinţă extrem de gentilă, iar sub carcasa sa contrariile s-au luptat până la moarte. Nu a fost doar un epicureic, acel om de cultură care savurează suprafeţele, nici demnitatea de mag nu l-a încântat, fiindcă ştia că până la urmă magia nu are viaţă lungă şi tot ca apendice al culturii sucombă. El a fost însă katechontic, conştient tocmai de primejdiile culturii suficiente sieşi care duce spre disoluţie.

Mai presus de orice aşadar, îl îngrozea misterul din cauza căruia îţi poţi pierde atât minţile, cât şi viaţa. Ceea ce i s-a şi întâmplat. Cum tot el spune în roman... Dumnezeu e ordine prin cosmosul creat şi limitele trasate, dar în sine e dezordinea însăşi care înspăimântă. Doar marii mistici au asemenea intuiţii. Cartea lui Horia Patapievici despre ultimul Culianu este din acest punct de vedere esenţială. Ioan Petru a atins un punct nevralgic, a forţat o limită şi l-a orbit... dezordinea. Pistoletul din care a pornit glonţul ucigaş a fost un fleac, aşa cum din perspectiva cea mai înaltă toţi suntem nişte fire de praf. Şi tocmai de asta am rămas creştini. Ca să nu fim... praf! În tradiţia noastră sufletul individual nu se topeşte în ceva universal, ci rămâne integru până la înviere.

Victimă până la urmă a unui act terorist, savantul român are, chiar şi în bezna cea mai inimaginabilă, contururile sufletului său neştirbite.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara