Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Slavici la Arad de Răzvan Voncu

Editarea, în unele cazuri, în premieră, a publicisticii lui Ioan Slavici, posibilă numai după dispariția cenzurii, a clătinat serios imaginea repulsivă a omului și gazetarului, instituită de condamnarea la Văcărești și de portretul din Istoria... lui Călinescu. Nu au rezistat, la confruntarea cu ceea ce a scris în chip efectiv Slavici (chiar și în gazetele bucureștene din perioada ocupației germane, în Primul Război Mondial), nici acuzațiile de ingratitudine, de „suceală” arbitrară, nici calificarea scriitorului drept „anti-unionist”. Prin analiza din Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu a răsturnat și cealaltă prejudecată, a „lipsei de stil” a unuia dintre puținii prozatori români de la finele secolului al XIX-lea cu un stil imediat recognoscibil.
Pasul următor în noua receptare a scriitorului transilvănean – implicit, și în rescrierea unui capitol mai larg al istoriei noastre literare și culturale – îl constituie recuperarea integrală a publicisticii sale. În special a celei politice, ocultată în perioada comunistă. Editarea și cercetarea ei monografică (vezi lucrarea lui Lucian-Vasile Szabo, Recurs în dosarul Slavici, din 2015, comentată de mine în România literară, nr. 8/2016) ne obligă, practic, să constatăm că Slavici a fost unul dintre marii noștri publiciști, comparabil, la acest capitol, numai cu Eminescu. Un publicist construit nu pe principiul risipei de idei și de figuri de stil, ci pe câteva convingeri puternice, întemeiate istoric, cultural și filosofic și urmărite cu consecvență de-a lungul timpului, până după Primul Război Mondial.
Tot lui Lucian-Vasile Szabo îi datorăm o nouă ediție din publicistica scriitorului junimist. Intitulată Politica românească, ea conține 75 de articole apărute în ziarul arădean „Tribuna poporului”, între 1897-1910. Gruparea lor, în ordine cronologică, între copertele aceleiași cărți, se justifică nu doar prin locul apariției, ci și printr-o serie de aspecte care fac ca ediția de față să fie una importantă pentru înțelegerea personalității și a atitudinii politice a lui Slavici.
Mai întâi, este vorba de momentul în care survine această colaborare. În ultimii ani ai secolului al XIX-lea și în primii ai celui următor are loc o schimbare de generație în politica românească de pe ambii versanți ai Carpaților. În țară, generația lui Ion C. Brătianu și Lascăr Catargiu face loc celei a lui Ion I. C. Brătianu și P. P. Carp. În Transilvania, pasivismul lui Nicolae Popea, George Bariț sau Vicențiu Babeș este înlocuit de activismul lui Eugeniu Brote, Octavian Goga și Iuliu Maniu. Ziarul arădean era, de altfel, independent de Partidul Național Român, al cărui organ local era „Românul” (până la fuziunea dintre ele, care, survenind în 1912, va consfinți tocmai preluarea ștafetei de către tineri).
Colaborarea junimistului Slavici la ziarul arădean – care împrumutase titlul celui fondat de el însuși la Sibiu, în 1884 (și tot într-o relație de autonomie față de Partidul Național Român) – înseamnă, pe de-o parte, că scriitorul rămăsese, în 1897, fidel ideilor și principiilor sale din 1884, iar pe de alta, că atitudinea sa politică nu a depins niciodată de conjuncturi.
Observațiile de mai sus sunt întărite de un al doilea detaliu. După cum arată Lucian-Vasile Szabo, articolele lui Ioan Slavici sunt ușor de identificat în paginile ziarului, întrucât sunt printre puținele semnate. Ceilalți publiciști se fereau, prin anonimat, de represaliile oficialităților maghiare, care nu tolerau îndeobște existența unei prese românești în Transilvania, și cu atât mai mult nu una independentă. Slavici, deși își păstrase cetățenia austro-ungară (putând fi, astfel, tras la răspundere pentru opiniile sale), nu a ezitat să-și semneze articolele. Fapt care atestă autoritatea sa în spațiul public românesc din Transilvania, curajul civic și, mai ales, tăria convingerilor sale. Forța cu care credea în ideile pe care le profesa îi permitea să se dispenseze de lozincile anti-maghiare frecvente în presa de peste munți, în pofida conținuturilor mai degrabă conformiste. La Slavici, conținutul era dur, însă dicțiunea ideilor nu era jignitoare pentru autoritatea maghiară. Scriitorul – deținut, între 1888-1889, la Vac, pentru „delict de opinie” – știa cum să-și exprime convingerea în destinul românilor, fără a zgândări suspiciunea cenzorilor.
Al doilea aspect important al ediției de față privește unitatea interioară a intelectualului Slavici. Anii care trec nu îi modifică nici una dintre convingeri, iar scriitorul tratează ziarul arădean nu ca pe o gazetă locală, ci ca pe o tribună națională. Pentru el, nu e nici o diferență între „Timpul” bucureștean, organ al marelui Partid Conservator din România, și „Tribuna poporului” (din 1904, doar „Tribuna”), redactat de Ioan Russu-Șirianu într-un orășel cu populație mixtă, de la marginea de vest a românității. Articolele din „Tribuna poporului” le continuă firesc pe cele din „Timpul”, din „Tribuna” sibiană și din alte publicații la care a colaborat Slavici, și se vor împleti armonios și cu cele pe care le va publica, după 1910, în ziare bucureștene ca „Minerva” sau „Seara”. Consecvența cu care își profesează ideile privind necesitatea unității culturale, rezistența românilor transilvăneni sau opțiunea strategică a României pentru spațiul germanic (ca sprijin împotriva presiunilor Rusiei) este admirabilă. Se va dovedi și corectă, până la declanșarea Primului Război Mondial și chiar după aceea. Comportamentul armatei ruse (teoretic, „aliate”) pe frontul din Dobrogea sau în refugiul din Moldova a confirmat punct cu punct opțiunile lui Slavici de dinainte de 1914.
Al treilea aspect: Slavici, scriind despre politica românească într-un ziar din Arad, este mult mai subtil și mai inteligent decât Octavian Goga sau Constantin Stere, în presa din București sau din Iași. Și deloc arogant. Bătrânul junimist, deși nu are afinități structurale pentru mentalitatea meridională, înțelege foarte bine subtilitatea politicii românești și, mai ales, enormele presiuni la care este obligat să reziste micul Regat al României, strivit între doi coloși ai politicii europene: Dubla Monarhie și Imperiul Țarist. Condamnă și el corupția și indolența levantină, însă are grijă ca vorbele sale să nu nedreptățească uriașul efort de construcție națională care s-a petrecut după 1866. Un efort încununat de succes, atât înainte de 1918 (când România devenise cel mai dezvoltat și mai occidental stat din regiune), cât și în 1918, când se împlinește ultimul mare ideal politic: unitatea națională. La fel cum, în„Tribuna” sibiană, pleda – el, junimistul – pentru politica înțeleaptă a liberalului Ion C. Brătianu, în articolul Scrisoare din București (apărut în 19 mai 1907), de pildă, știe să distingă între critica moravurilor și cea a țării, între reușite și nereușite. Nemaivorbind că descrierea întoarcerii acasă, în mica Românie a lui Carol I, după o vilegiatură în Elveția, trădează un patriotism sobru și profund. La fel, în articolul 13/ 26 martie, din 1906, în care comentează pentru publicul de peste munți evenimentele provocate de încercarea de reprezentație teatrală în limba franceză, la Teatrul Național, a Societății filantropice Obolul, știe să discearnă între suprafața vieții publice românești (agitată, dezordonată, filistină) și profunzimea construcției naționale, dătătoare de speranțe tocmai pentru viitoarea unitate națională. Slavici nu comite eroarea – frecventă la Goga, Stere și alți români din afara Regatului – de a nu vedea că sensul istoriei românești era unul pozitiv. Și că, dincolo de bizantinismul aparent, România lui Carol I este un stat european solid, capabil să protejeze identitatea românească.
Ediții ca aceasta realizată de Lucian-Vasile Szabo atestă faptul că, departe de a fi murit, istoria literară este mai necesară astăzi ca oricând. Cercetarea la sursă a trecutului dezvăluie nemilos bagajul de clișee și de „semi-adevăruri” cu care operăm și, totodată, ne permite să proiectăm asupra istoriei lumina unor interpretări mai noi și mai bine întemeiate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara