Pentru Salinger am avut, de la primul rând citit, o simpatie hard, aproape contondenta, solidificata apoi prin lecturi si relecturi periodice. Îmi place totul la acest scriitor zgârcit, care a reusit sa se opreasca atunci când a simtit ca nu mai are nimic important de spus.
Ma încânta, desigur, faptul ca suntem nascuti în aceeasi zi, pe 1 ianuarie, si ca ma regasesc adeseori, asemeni lui, în singuratatea Capricornului – o singuratate pe care el a stiut sa o apere chiar cu forta pumnului, asa dupa cum vedem într-o faimoasa fotografie în care îi alunga pe ziaristii indiscreti. Titlul cartii mele de debut, De veghe în oglinda, s-a vrut, explicit, o formula de reverenta fata de stilul imbatabil al cartilor sale. Ma identificam (autoiluzionându-ma) cu toate ratacirile nevrotic-ironice ale adolescentului care nu-si gaseste locul în lumea egoista, indiferenta, stearpa a maturilor.
În toamna lui 2008, i-am propus lui H.-R. Patapievici sa gazduiasca în „Idei în dialog“ un grupaj de texte despre marele exilat din New Hampshire. „Dosarul” a aparut abia un an mai târziu, desi l-as fi vrut un omagiu prilejuit de cei nouazeci de ani pe care urma sa-i împlineasca la începutul lui 2009. Asa cum a fost publicata, seria de articole propune o imagine rotunda a scriitorului. Data fiind calitatea criticilor pe care-i rugasem sa scrie, textele alcatuiesc un corpus ce raspunde oricaror pretentii. Initial, planul articolelor fusese diferit: intentionam sa ofer o dare de seama a receptarii în România a cartilor sale, invitându-i pe traducatori sa-si descrie propria experienta, intima, cu scrisul lui Salinger. N-a facut-o decât Marcel Cornis-Pop, traducatorul povestirilor salingeriene, printr-o invocare emotionanta a contextului literar-politic în care a aparut cartea. Americanistul de clasa care este Cornis-Pop nu s-a rezumat, fireste, la refacerea atmosferei intelectuale/antiintelectuale a anului 1971, când Ceausescu declansa mini-revolutia culturala, ci a oferit si memorabile descrieri critice ale fiecareia din cele noua faimoase povestiri.
Îndemnat de propriile mele observatii, dar si de câteva studii americane recente care indica o oarecare lipsa de apetit a noii generatii fata de aventurile lui Holden Caulfield – eroul aventurilor narate în De veghe în lanul de secara – m-am adresat unor colegi, intelectuali în formare sau deja pe deplin formati, în al caror scris Salinger nu aparuse, pâna atunci, niciodata. Rezultatul m-a încântat: atât Dana Chetrinescu, redutabila specialista în domeniul shakespeareologiei, cât si Dana Craciun, care parcurge de mai multi ani intricatele carari ale modernismului britanic, ori Romina Fischer, proaspata doctoranda în americanistica, au adus unghiuri de interpretare viabile, scriind cu sensibilitate si patrundere despre un autor ce pare mereu sa-ti scape printre degete, refuzând definitii limpezi si clasificari definitive.
Am constatat cu acest prilej ca într-o literatura în care avem de toate: si dostoievskieni, si gidieni, si faulknerieni, si hemingway-eni, si joyce-ieni, ba chiar si bukowskieni, lipsesc cu desavârsire salingerienii. Evident ca m-ar fi interesat si punctul lor de vedere. As fi vrut sa vad o confruntare între ei si acest potential model, dar n-am avut cui sa ma adresez. Acum vreo zece ani, doi editori, primul, agent literar, al doilea prozator si jurnalist, Kip Kotzen si Thomas Beller, au adunat textele a paisprezece prozatori americani în curs de afirmare si le-au propus o confruntare cu presupusul lor model. Rezultatul – o carte cu un titlu salingerian, With Love and Squalor (Broadway Books, 2001) – reprezinta o veritabila radiografie a felului în care scriitorii americani actuali admit ori contesta tutela autorului izolat în New Hampshire si a masurii în care el mai constituie o sursa de inspiratie, fie si ca model negativ.
Tonul general al comentariilor este unul de dulce-amara iritare. Pentru acest grup de scriitori, Salinger este un model caruia nu i se pot sustrage, reconfortant si ambarasant în acelasi timp. Atitudinea e, probabil, cel mai bine exprimata în titlul textului scris de Walter Kirn (romanul acestuia, Up in the Air, sta la baza unei ecranizari de succes, ce ruleaza chiar în aceste zile, cu George Clooney în rolul principal): „Good-bye, Holden Caulfield. I Mean It. Go! Good-bye!“ („Adio, Holden Caulfield. Pe bune. Dispari! Adio!”). Rândurile constituie o meditatie despre arta scrisului în general, dar sunt si o ilustrare a ceea ce Harold Bloom numea „the anxiety of influence”: „Cartile cele mai bune dispar, nu stiu unde se duc. Le cauti si tot ce gasesti e propriul tau sine. Iar apoi, în niste împrejurari noi si stranii, ele se întorc. Te suna un editor (ca de pilda, cel care a proiectat volumul de fata) si te anunta ca pune la cale o carte despre Salinger si, cu toate ca ma gândeam c-am scapat de afurisitul de roman, iata-l din nou deschis pe biroul meu. Ce îngrozitor! E ca si cum as fi urmarit de cineva pas cu pas. Sunt sigur ca a disparut, ca sunt liber, dar când întorc capul...”
Salinger e, într-adevar, un scriitor obsedant. Exista doua împrejurari, ambele cu o conotatie criminal-literara, unde cartea-simbol a acestuia apare în contexte cel putin ciudate. Primul exemplu e din viata reala: asasinul lui John Lennon, Mark David Chapman, facuse o adevarata fixatie pentru De veghe în lanul de secara si a pretins ca descoperise în paginile ei îndreptatirea de a-l asasina pe faimosul membru al cvartetului Beatles. A doua situatie e întâlnita într-un film al lui Richard Donner, Conspiracy Theory: Personajul principal, interpretat de Mel Gibson, e un fost agent secret ajuns sofer de taxi în New York, iar mania lui, forma paroxistica de a cauta un spatiu al protectiei, e sa cumpere, de fiecare data când trece prin fata unei librarii, un exemplar din capodopera lui Salinger.
În ce ma priveste, cred de mai multa vreme ca marele personaj al lui Salinger nu e Holden Caulfied, ci Seymour Glass. Primul s-ar putea sa întrupeze, cu adevarat, o realitate identitara profund americana – unii au vazut în el chiar un fel de proto-hippie. Pentru mine, nevroticul, genialul, inadaptatul, sinucigasul Seymour Glass reprezinta ceva mai mult: o forma de manifestare a lumii de azi. O lume capabila de imense explorari în interiorul propriei fiinte, dar si condamnabil de superficiala, cinica, aroganta si, finalmente, sortita auto-distrugerii.
În cazul lui Salinger nu se pune problema supravietuirii operei dupa moartea scriitorului. Retras de câteva decenii, el le-a oferit cititorilor sansa unei victorii anticipate. Spre marea sa onoare, cititorul a amânat acest ospat macabru, dându-i astfel scriitorului posibilitatea sa-si contemple de la distanta, vazând, dar ramânând nevazut, propria apoteoza.
