Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Sindromul Zacharias de Marina Constantinescu



Festivalul Enescu 2005 s-a încheiat de ceva vreme. Aţi putut citi în paginile revistei, ca întotdeauna pe perioada festivalului, cronici, însemnări, analize, la cald, la rece, puncte de vedere despre absolut tot ce a fost important. Un tur de forţă impresionant, o atitudine exemplară a colaboratorilor noştri Elena Zottoviceanu, Ada Brumaru, Dumitru Avakian, Valentina Dediu. Au fost la zi, chiar dacă pentru asta a fost nevoie de efort susţinut timp de aproape o lună, zi şi noapte. Vreau să le mulţumesc din nou, aici, pentru respectul şi preţuirea pe care le au faţă de valori, de profesiune, de revista noastră. La fiecare ediţie a Festivalului am crezut că vor primi un semn şi din partea organizatorilor, firesc pentru ceea ce au făcut în paginile României literare. Am fi putut alege cu toţii o cale paşnică, onestă, dar comodă. Conştiinţa nu ne-a lăsat. Cum am aşteptat, iarăşi firesc, un gest faţă de revistă pentru implicarea fantastică în ceea ce ţine de memoria Festivalului, deşi nu sîntem o revistă de specialitate. Nu a venit nicioadată nimic. Nici un telefon, nici un cuvînt, aruncat măcar în vîntul toamnei, nici o scrisoare, fie şi tîrzie. Nu am figurat niciodată printre partenerii media, deşi s-a putut observa, de ediţii întregi, cu ochiul liber, că am fost mai mult decît atît - pe perioada Festivalului am dedicat aproape exclusiv paginele de Arte, suplimentîndu-le uneori, dacă a trebuit - cu voci diferite şi perspective diferite în comentariu, cu modalităţi nuanţate de a observa acest fenomen. Nu a sosit niciodată vreo invitaţie oficială pentru oamenii de cultură ai redacţiei, colaboratorii noştri, nume marcante, nu au scăpat de emoţiile intrării la un concert sau altul, cu acreditare fără loc la Ateneu, cu un bilet de ultimă secundă, deşi, şi asta e o altă poveste, critici muzicali sînt din ce în ce mai puţini. La concertele de la Sala Palatului s-a întîmplat să văd, anul acesta, multe, foarte multe locuri goale, clasica poveste cu invitaţii neonorate sau cu prezenţe cel puţin bizare, poftite altminteri, deloc melomane, sosite strict pentru mondenităţi. Şi asta face parte din joc, la urma urmelor, dacă pînă aici regulile au fost respectate. Cînd ştiu cîţi oameni de cultură, cu solidă pasiune muzicală, nu au reuşit să procure sau să cumpere bilete, mă îndoiesc că maniera de a face protocolul astfel este una aproape de interesele culturii...

La cîte un stop, dau cu ochii de lună. Mă şi mir că o mai văd, în toată aiureala vieţii mele. Sau poate ea mi se arată? Aşa, într-adins, doar, doar... Ca o femeie îndrăgostită bărbatului pe care vrea să-l cucerească, iar şi iar. Să-l surprindă. Tot aşa şi luna. În toate fazele împlinirii ei, în toate formele ei, unele ciudate, stranii, bolnăvicioase, vulnerabile, alteori, plină de forţă, de mister, de ludic, cu o vrajă tandră, irezistibilă. Fiecare apariţie cheamă alte imagini. Sînt insomniacă, noctambulă. Memoria mea a devenit lunatică. Ea este trezită de chipul lunii şi-mi aduce în faţa ochilor amprente recente sau nu ale întîmplărilor mele. Lună plină cu halou, un tren, aburii apelor năvălind peste mine, lună plină clară, imensă, suită în vîrful capului în creierii Munţilor adolescenţei mele, lună plină delicată, uşor neclară şi poteca lăsată în mare, ca o chemare, crai nou şi tainele Nilului, lună ştearsă şi diformă, stîlcită de creştere şi de urîciunea oamenilor de aici, de aiurea, de pe pămînt. Iar am zărit-o. Îşi rotunjeşte ascuţimile. M-a însoţit, mereu, şi la Festivalul Enescu.

Ecourile s-au stins de mult. Emoţia, însă, nu se evaporă aşa repede. Mai ales dacă este întreţinută în cercul mic de prieteni, în gaşca restrînsă a celor cu abonamente pe talonul de pensie, personal sau, în cazul meu, al mamei, în şirul telefoanelor nostalgice, în schimbul cd-urilor şi al informaţiilor. Fel de fel. Cînd am plecat de la spectacolul Juliei Migenes, am căutat luna. Era acolo, destul de înfiptă pe cer şi în atitudine, ca paşii tangoului în pămîntul argentinian. Şi fermă, şi parşivă, abandonată în lascivitate, în tristeţe, în gustul bucuriilor uitate. Povestea Argentinei, a tangoului, a femeilor şi bărbaţilor care trăiesc, care îl dansează, care mor, a iubirilor pasionale amestecate în paşii lor, a crimelor, mizeriei, suferinţei, sărăciei. O poveste rostită, interpretată, jucată, cîntată, dansată de Julia Migenes cu o simplitate răvăşitoare, într-o atmosferă poetică de one-women show, acompaniată de muzica lui Piazola, de contrabas şi bandoneon, de pian, de chitară, de vioară şi de un dansator extraordinar, un contrapunct, o prezenţă episodică, care răscoleşte pe scenă voluptăţi. De toate felurile. Apariţia Juliei Migenes mi-aduce ceva din amintirea Lolei Blau, a ideii lui Dabija, a performanţei, fără fla-fla-uri, a Maiei Morgenstern. O performanţă conţinută, asumată, şi aici, şi acolo, în poveste, în arta actoriei, nu în demonstraţii perisabile. Cuvîntul, ca şi gestul, ca şi dansul, ca şi sunetul, costă. Lumina de pe scenă, selenară, stranie m-a condus afară şi nici n-am simţit cînd m-a preluat Luna. Cîte tangouri n-a incitat, cîte nu i s-au înfierbîntat la picioare... Mă priveşte cu un soi de superioritate, ca şi cum am stat mai mereu pe margine. Vedeţi, ţîfna asta a ei, eu nu o înţeleg. Uneori.

S-a arătat iarăşi, de două ori, splendidă şi vulnerabilă. Şi, iarăşi, am uitat şi am iertat. S-a arătat ca acompaniatoare a lui Beethoven, a lui Christian Zacharias, a mea, a nopţii. Nu ştiu dacă m-am simţit atît de tare aparţinînd lumii, lumii întregi, ca în cele două seri petrecute la Ateneul Român. Sala a fost arhiplină, oameni de cea mai bună calitate au venit cu energii bune, cu dorinţă, cu cunoaştere a ceea ce îi interesează, a ceea ce ascultă, văd, simt. Am văzut pe scări arhitecţi mari, doctori, l-am văzut pe cel cu care am făcut fizică, în particular, cînd m-am pregătit pentru Medicină, un fizician de mare anvergură, un om cu o cultură mare, am văzut tineri seduşi. M-am simţit pe o insulă pe care vraja muzicii lui Beethoven, interpretată de Zacharias, mi-a dirijat un moment de viaţă. Magnetismul princiar a lui Zacharias - în dubla ipostază, de pianist şi de dirijor - m-a atins. Nu sînt specialist. Interpretarea lui, în cele două roluri mai sus amintite, viziunea complexă asupra concertelor pentru pian ale lui Beethoven, dimensiunea acestei integrale, structurată pe două nopţi cred că se defineşte aparte. Într-un moment spiritual, cumva intim, într-un sentiment de solidaritate şi de apartenenţă la o comunitate. Chiar minoritară. Dar pe care o ai reprezentată concret, în proximitate, pe care o poţi atinge, ca să poţi urla apoi "este!". Pentru două nopţi, nu m-am mai simţit rătăcită. Nici singură, cum mă simt de atîtea ori, de atîtea ori. Am venit pregătiţi pentru această întîlnire. Şi ea, chiar s-a produs. Într-o atmosferă de o normalitate profundă. Cînd s-a terminat concertul din prima seară, se apropia de ora unu din noapte. Nimeni nu se grăbea nicăieri. Nici la aplauze, nici după. Nimeni nu fugea spre niciunde. Rîuri de oameni normali se revărsau peste oraş, peste noapte. Oameni eleganţi, care vorbeau elegant, într-o limbă elegantă. Care discutau normal, care îşi comunicau starea, emoţia. Unii s-au strîns la ieşirea artiştilor, să-i ovaţioneze pe membrii orchestrei de cameră din Lausanne, seduşi ei înşişi de arta maestrului, de ce le-a cerut, de ce au făcut. Era o prelungire a transei. Oraşul era pustiu, curat, luminat. Luna strălucea. Şi îmi dirija paşii pe drumul nopţii.

Sindromul Zacharias se instalase deja în toţi cei care am fost la Ateneu. Delicateţea şi fermitatea acestui muzician, cu o energie fantastică, cu o putere de concentrare uluitoare m-a făcut să cred că poate cînta la mai multe intrumente în acelaşi timp, ca un fel de om-orchestră. Prezenţa lui Beethoven a devenit majoră. Dramatică, tensionată, imperială, divină.

După al doilea concert, am prelungit starea de graţie pe acoperişul unui bloc interbelic, din centrul Bucureştiului. Mai exact, pe terasa unor prieteni, medici, împătimiţi de artă. Am sporovăit, ne-am eliberat prea-plinul, am privit oraşul de sus, n-am văzut nici-o construcţie comunistă pe o rază mare, de jur-împrejur. Puteam fi oriunde. Pe acoperişul lumii! Cu Beethoven şi cu Zacharias.

Am ridicat ochii şi am privit-o. Era acolo. Plină. Palidă. Învăluită într-un halou halucinant.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara