Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Sincronismul tradiţionalismului Românesc de Radu Cernătescu

La frontiera dintre două patrii
La exact 100 de ani de la articolul lui Charles Maurras, Les deux Patries, ou l’Élection de sépulture (1903), apărea la Paris ediţia a II-a din Les deux patries. Essai historique sur l’idée de patrie en France, carte premiată de Uniunea Intelectualilor Independenţi pentru strădania autorului de a lupta „împotriva minciunii, imposturii şi, în general, împotriva conformismului actual”. Autorul ei, un profesor universitar cu convingeri de dreapta, Jean de Viguerie, este elevul filosofului tomist Louis Jugnet şi un critic acerb al eşecului învăţământului republican, laic şi antinaţionalist, pe care îl consideră o „utopie pedagogică” prin care se idealizează şi perpetuează erorile Luminilor. La apariţia volumului, dreapta radicală franceză s-a grăbit să sublinieze polemic justeţea aserţiunilor lui de Viguerie, adunând într-un voluminos florilegiu răspunsul pe care naţionalismul francez, regalist, catolic şi esenţial antigauchist, l-a dat de-a lungul timpului în problematica patriei şi a patriotismului. Aşa a apărut în 2001, la Éditions de Chiré, voluminosul France, notre seule patrie, semnat François-Marie Algoud. Membru al l’Action française, autorul nu uită să îl citeze, alături de contele Albert de Mun, de ducele Philippe d’Orléans, pe contele Léon de Montesquiou (&c), pe Charles Maurras, ideologul şef de la l’Action française, promotorul „naţionalismului integral” şi al „democraţiei religioase”, teorii considerate în prima jumătate a secolului trecut o alternativă viabilă la „spiritul liberal şi revoluţionar, ostil pe ascuns, mereu suspicios, nevăzând decât împotriviri, netrezind decât antipatii” (Ch. Maurras, La Démocratie religieuse , Paris, 1978, p. 196).
Atât de covârşitoare a fost personalitatea acestui Maurras în definirea naţionalismului francez, încât ori de câte ori în istorie s-a pus problema „identităţii naţionale” sau a pierderii „reperului patriotismului naţional”, proiectele dreptei au revenit invariabil la înţelegerea pe care Maurras a dat-o acestui concept, fiind considerat cel care a ridicat îngustul „naţionalism pur sentimental” al republicanilor la o metafizică a patriotismului. Proiectul preşedintelui Sarkozy, intitulat „Casa istoriei Franţei”, este un astfel de exemplu.

Gâlceavă la umbra plopului care împlineşte azi 111 ani
Un alt articol semnat Charles Maurras, La Querelle du peuplier (1903), a iscat în epoca de dinaintea Marelui Război „oarba polemică” dintre dreapta radicală de la l’Action française şi „republicanismul sectar” coagulat în jurul unui „contemporain capital”, cum a fost definit André Gide. Polemica a fost cunoscută în epocă sub numele de „cearta plopului” (la querelle du peuplier), după articolul cu acelaşi titlu publicat de Maurras la 14 septembrie 1903 în „Gazette de France”. Începută ca o amabilă polemică de cafenea literară, disputa a ajuns să sape tranşee doctrinare între monarhişti şi republicani, îndepărtând pentru încă un secol iluzia reconcilierii lor. Punctul de plecare, pe care cele două tabere şi l-au asumat ca pe un espace partagé, a fost romanul publicat de Maurice Barrès în 1897, Dezrădăcinaţii (Les Déracinés), care face apologia călătoriilor şi exaltă bucuria de a te simţi liber, fără rădăcini. De aici şi comparaţia făcută de Maurras între plopul desţelenit şi omul fără rădăcini, omul care, asemenea preopinentului Gide, îşi uită locul de baştină pentru mirajul unei mitologii a mondializării. Pe acest apatrid cosmopolit îl cheamă Maurras la resurecţie identitară, sugerându-i o reîntoarcere la religia din „memoria copilăriei” ca pe şansa regăsirii de sine. Cu necesarul distinguo: „desţelenirea” a fost înţeleasă de Morras ca o „emigrare din interior”, o dezaxare ontologică ce-i lasă pe oameni „măcinaţi de un rău obscur, goliciunea lor interioară constrângându-i mereu să se plângă de toate, să ţeasă intrigi, să se distrugă în cele din urmă pe sine din cauza propriilor temeri”.
În replică, Gide şi prietenii săi simbolişti, precum Rémy de Gourmont, au făcut apel nu la o specializare a memoriei identitare, ci la mondializarea ei, înţelegând această „dezrădăcinare” de tradiţie ca pe o „replantare” în modernitate, ca operaţia prin care trece puietul de plop pentru a ajunge mai înalt şi mai viguros. Cu alte cuvinte, educaţia şi progresul implică în mod necesar la nivel individual o etapă a dezrădăcinării, a rupturii de trecut, abandonarea tradiţiei fiind promisiunea originalităţii, iar voiajul cosmopolit şansa unui voluntarism mereu renăscut.
La gâlceava iscată în umbra „plopului” s-au raliat numeroase reviste şi autori, din hexagon şi de aiurea. Grupările de dreapta au folosit-o ca pe un moment imagologic, într-o încercare de autodefinire ideologică în raport cu curentele antitradiţionaliste. A fost şi cazul cercului de la „Gândirea”, românii făcând din la querelle du peuplier prilej de clarificări şi revanşe doctrinare faţă de moderniştii de la „Sburătorul”: „la noi, amabila ceartă a plopului (care rămâne tot surâzătoare, chiar când ia aspectul luptei dintre Franţa republicană şi Franţa monarhistă – o afacere deci de politică internă) se transformă într’o luptă pentru dobândirea independenţei cugetului românesc, sufocat de influenţe din afară” (P. Marcu, în „Gândirea” nr. 6-8/ 1926, p. 226).

Der Erdgeist, în vizită la „Gândirea“
Afirmaţia de mai sus a fost făcută în anii ‘20, ani în care Maurras, Barrès şi Bergson erau consideraţi figurile cele mai reprezentative ale gândirii franceze, N.R.F. alegând chiar să le consacre o serie de studii la împlinirea a „trente ans de vie française”. Evident că „tapirul”, cum era poreclit tradiţionalistul Maurras de suprarealişti (Aragon), a ajuns să lase urme şi în ideologia cercului de la „Gândirea”. Noi ne limităm aici doar la un aspect, aşteptând acribia cercetărilor viitoare. Astfel, dacă Maurras îşi chema compatrioţii la reanimarea unui „spirit local şi tradiţional”i, gândiriştii noştri ajung să invoce un „duh al pământului”, un fel de genius loci din a cărui fenomenologie s-ar naşte nu doar specificitatea unei culturi, ci chiar şansa dăinuirii ei în faţa maşinii civilizatoare: „Tradiţiile de cultură ce stau la temelia fiecărui popor european şi intimitatea cu natura şi duhul pământului şsubl. n.ţ ar feri omul de primejdia pe care o reprezintă o tehnică dezvoltată unilateral. Deformându-l pe om şi anexându-l maşinii, această tehnică a atins în războiul actual o culme a rătăcirii şi nonsensului: civilizaţia a creat oraşele, civilizaţia nimiceşte oraşele” (N. Crainic, în „Gândirea” nr. 6/ 1944, p. 253).
Vorbind de acest „duh al pământului”, din care tradiţia românească şi-ar fi făcut „reprezentări şi simboluri de piatră”, nu poţi să nu te gândeşti la Erdgeist (spiritul pământului), personaj din Faust-ul lui Goethe pe care Blaga l-a tradus prin „Marele Duh”, iar Noica l-a înţeles ca pe „sinele mai adânc”. Pe urmele acestui „duh al pământului” ajungem la conjuncţia a două mari culturi, care s-au întâlnit în acelaşi elogiu închinat tradiţiei: Germania, acolo unde, cum spune N. Crainic, „Trecutul cu tezaurul lui spiritual e necontenit şi rodnic amestecat în zbuciumul prezentului”, şi „Francezii şcareţ înţeleg tradiţia abstract, acordând valabilitate permanentă uneia şi aceleiaşi formule de cultură” (N. Crainic, în „Gândirea” nr. 3/ 1928, p. 144). Autorul acestui articol comparativ – în care Ch. Maurras apare citat în mod explicit! – încheie subiectiv de partea „iubirii instinctive a poporului german” pentru tradiţie, amintind cum „Cultul afectiv al tradiţiei germane se mărgineşte cu lucrul în sine, la personalitatea în sine, la aportul pe care ea l-a putut aduce în deplină autonomie spirituală”. Evident, formaţia germană a lui Nichifor Crainic şi-a spus aici cuvântul.
Un alt germanofil care găsea „cheia tainelor culturei” îngropată la „răscrucea a două lumi” a fost bănăţeanul Aurel C. Popovici, ideologul naţionalist de la „Sămănătorul” pe care gândiriştii l-au asemuit cu Nicolae Iorga, numindu-l „criticul pasionat şi intransigent al democraţiei şi liberalismului, expresia pură şi înaltă a doctrinarismului ardelean, navigând între Habsburgii antidemocraţi şi aşteptând mântuirea prin octroi şfr., acordareţ sau conjunctură politică” (P. Marcu-Balş, în „Gândirea” nr. 5/ 1929, p. 199). Director între dec. 1908 - dec. 1909 la „Sămănătorul”, A. C. Popovici şi-a construit filosofia lui politică plină de „idei nemţeşti, reacţionare” sprijinindu-se pe Goethe – pe care l-a numit „geniul cel mai văzător” – pentru a demonstra că „democraţia dizolvă naţionalitatea”, iar naţionalismul rămâne „singura politică normală”. Căci, „din mormintele ţărei răsună mai multe voturi decât din localurile noastre electorale. Acele sunt glasuri grave, glasurile sfinte. Singura majoritate de voturi valabilă pentru noi” (Naţionalism sau democraţie, ed. 1997, p. 36). Cartea lui A. C. Popovici, Naţionalism sau democraţie (1910), în care sunt reunite articolele sale din „Sămănătorul”, dovedeşte nu doar că autorul cunoştea gâlceava franceză din jurul „plopului”, dar şi că elecţia lui a fost de partea lui Maurras, căci „Noi nu suntem... ploşniţe de cafenea, nu suntem voiajori şsubl. aut.ţ internaţionali cari oferă şi vând democraţie” (idem, p. 58). Lucian Blaga, director şi ideolog la „Gândirea” din 1928, va păstra Naţionalism sau democraţie (1910) printre cărţile de căpătâi, filozoful vizitând şi ţinând mereu legătura cu familia din Lugoj a lui A. C. Popovici.

Civilizaţia uniformizează, cultura diferenţiază
Interesant este faptul că atunci când ajung să vorbească de filiaţia dintre „Sămănătorul” şi „Gândirea”, gândiriştii nu uită să pomenească de Maurras ca de un afin ideologic, arătându- se la curent cu manifestul pe care l’Action française l-a publicat în „Le Figaro” din 19 iunie 1919: „în manifestul din 1919 al celor 54 de scriitori francezi, cetim aceste rânduri care sunt ca din Sămănătorul ori Gândirea: «Oare nu naţionalizânduse o literatură capătă o semnificaţie mai universală, un interes mai uman general?»”ii.
Într-adevăr, marele merit al lui Mauras a fost acela de a fi adus în prima linea a culturii europene cultul pe care orice popor trebuie să îl aibă pentru specificitatea sa, pentru ceea ce îndeobşte numim azi tradiţie. Sub sloganuri de genul „Civilizaţia uniformizează, cultura diferenţiază”iii, tradiţionaliştii români au luptat şi ei pe frontul culturii pentru a pune sufletul acestui popor în universalitate.
Pornită ca o confruntare de cafenea, „gâlceava plopului” a devenit confruntarea titanică dintre homo habilis, îndemânaticul partizan al civilizaţiei şi al progresului, şi homo spiritualis, cel care ne-a reamintit de visele noastre uitate la umbra tradiţiei. De aici încolo, conchide un gândirist, „Bătălia se dă în jurul tradiţiei. E un conflict care de mai bine de o sută de ani renaşte din propriai cenuşă. Conflictul între formă şi suflet. Scrieţi cuvintele cu majuscule: Formă şi Suflet” (C. Petrescu, în „Gândirea” nr. 1/ 1925, p. 5).

____________
1 Ch. Maurras, L’Étang de berres, Paris, Éd. Champion, 1920, p. 60.
2 R. Dragnea, Veşnic şi universal, în „Gândirea” nr. 3/ martie 1929, p. 77.
3 N. Crainic, A doua neatîrnare, în „Gândirea” nr. 1/ februarie 1926, p. 3.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara