Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Simplă fiziologie şi atât de Liana Tugearu

La ultimul spectacol pe care l-am urmărit în Sala Rondă de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti am trăit o gamă bogată de sentimente, unele inedite. Ele mi-au fost prilejuite de piesa intitulată Jérôme Bel, realizată de coregraful francez Jérôme Bel. Primul sentiment a fost de jenă, în clipa când în scenă au intrat patru interpreţi în pielea goală. Nu este prima oară când văd dansatori goi, apariţia lor fiind însoţită de fiecare dată de acest sentiment, care, în unele cazuri, a dispărut însă curând, estompat treptat de plăcerea de a le urmări dansul. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la un spectacol creat de Bill T. Jones. Şi mi s-a mai întâmplat acelaşi lucru şi altă dată. Dar, în general, ce pot face! Sunt rezultatul unei mentalităţi şi al unei culturi dezvoltate pe aceste meleaguri de câteva mii de ani, în care trupul apare gol numai în intimitate. Pot să mă eliberez de acest sentiment doar furată de încântarea adusă de frumuseţea unei mişcări. De astă dată nu a fost însă cazul. Corpurile nu aveau nici proporţii, nici forme plăcute. Poţi trece şi peste astfel de neajunsuri dacă plastica unui corp îţi vorbeşte despre o lume creionată apăsat, precum în dansul expresionist, dans care a încorporat urâtul, dar un urât expresiv, încărcat de sens. Nu se dorea însă nimic de acest fel şi nici nu se dansa, ci se urmărea doar prezentarea corpului uman ca atare şi a "semnificaţiilor lui uzuale", adică, trebuie să traduc, a nevoilor lui fiziologice, cum ar fi aceea de a urina, fapt petrecut şi el pe scenă. Aici a intervenit, din nou, un sentiment de stânjeneală, urmat apoi de sentimentul inedit de care vorbeam mai sus, acela de silă, pe care nu l-am mai trăit niciodată la vreun spectacol de orice fel. Acest ultim simţământ a acompaniat momentul când "interpreţii" au luat în palme rezultatul acţiunii lor uzuale şi au început să şteargă de pe fundal, cu acest produs sau cu transpiraţia de la subţiori, o parte din ceea ce scriseseră la începutul spectacolului, pe fundal.
Când persoane dragi de lângă mine au ajuns într-o stare de neputinţă fizică le-am ajutat fără să încerc nici o clipă sentimentul ultim amintit. Probabil nu mi-ar fi uşor dacă ar trebui să ajut oameni străini, dar oricum nu sunt de o sensibilitate exagerată. Şi totuşi am resimţit din plin dezgustul declanşat de acţiunile scenice din finalul acestui "spectacol". M-am simţit chiar agresată de faptul că am fost pusă în situaţia de a asista, fără voia mea, la consumarea actului fiziologic al unui străin.
Una dintre cele patru persoane intrate în scenă a ţinut în mână un bec pentru a lumina scena, alta a fredonat fragmente din Sacre de pritemps de Stravinsky, ceea ce s-a dorit a fi, desigur, o fină ironie, iar alte două şi-au examinat corpul, au desenat pe el cu un ruj diferite motive decorative sau o inimă care pulsa pe un omoplat, un alt gag subtil, sau, în fine, au făcut înscrisuri cu alte glumiţe pe mâini şi picioare. Deci, gestul banal şi actul fiziologic au fost agrementate cu câte o şfichiuire ironică, însumarea acestor demersuri configurând creaţia lui Jérôme Bel. Dintre caracteristicile fiinţei umane a mai fost deci evidenţiată, totuşi, inteligenţa, dar redusă la numai una dintre posibilităţie ei, aceea de a batjocori. Sunt destule voci care deplâng abundenţa de sex vizibilă în multe din operele zilelor noastre. Jérôme Bel declară că a eliminat în mod voit preocuparea pentru sex, dar, din păcate, a făcut-o pentru a coborî şi mai jos, la fiziologie. Această manieră reducţionistă ne sărăceşte şi ne deformează profilul uman în mod dramatic. Şi nu este vorba de o economie a mijloacelor, cum se clamează cu insistenţă, ci de o sărăcire a conţinutului. La cea de a doua întâlnire cu Jérôme Bel, de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, acesta a teoretizat pe marginea lucrării sale The Last Perfomance. A amintit câţiva gânditori contemporani de la care a pornit, nepomenind însă nimic despre cel mai important reformator al mijloacelor de expresie teatrală, care a fost Grotowski. Numai că, la acesta din urmă, sărăcia de mijloace nu însemna şi sărăcie de conţinut. Din contră, cu minimum de mijloace se obţinea maximum de sensuri.
Conferinţa lui Jérôme Bel, de la a doua întâlnire, a pus în discuţie şi o serie de probleme legate de orice spectacol în genere, privind relaţia interpret şi public sau unicitatea unui moment de performance. Nu cred că există vreo persoană iubitoare de teatru sau dans, adică de spectacol, care să nu-şi fi pus şi să nu-şi fi limpezit pentru sine aceste probleme. Altfel de hrană spirituală aşteptăm de la fericiţii care au acces la domeniul creaţiei. Ar mai fi de reţinut că, la respectiva conferinţă, a fost amintit şi numele lui Xavie Le Roy, care ne-a vizitat nu de mult, dându-ni-se de înţeles că acesta din urmă şi conferenţiarul nostru fac parte din aceeaşi familie artistică, lucru greu de acceptat. Xavier Le Roy lărgeşte într-adevăr conceptul de coregrafie, datorită imaginaţiei sale în poziţionarea corpului, cât şi datorită tehnicii corporale inedite. Nimic comparabil la Jérôme Bel. La conferinţa de presă care a precedat spectacolul, Jerôme Bel a pomenit de o persoană care a apreciat că ceea ce face el înseamnă sfârşitul Artei. Este mult mai mult decât atât. Este sfârşitul unei civilizaţii care considera că "Omul este sfânt pentru om" - Homo res sacra homini.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara