Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Simon Carmiggelt - Despre ţinerea unui discurs de ---

Simon Johannes Carmiggelt (1913-1987), scriitor şi jurnalist neerlandez, a debutat cu cronici de teatru şi film la ziarul socialist „Poporul”; spre finalul anilor ’30, de teama ascensiunii nazismului, Carmiggelt a luat lecţii de box, dar a fost nevoit să admită că în acest domeniu îi lipsea talentul. În perioada ocupaţiei naziste în Ţările de Jos, a lucrat ca jurnalist independent, apoi s-a adăugat echipei de la pe atunci ilegalul ziar „Het Parool”. A fost prins şi încarcerat pentru activitatea din rezistenţă, în timp ce fratele său murea în lagărul de la Vught, după ce fusese deportat pentru sprijinul oferit evreilor aflaţi sub asediu. După eliberarea din închisoare, din lipsă de probe, Carmiggelt şi-a reluat activitatea din mişcarea de rezistenţă, iar la finalul războiului a rămas un oponent puternic al totalitarismelor de toate felurile, fiind tulburat peste măsură de Revoluţia din Ungaria din 1956, cu ocazia căreia a devastat redacţia ziarului de orientare comunistă „Adevărul”. Reputaţia lui Carmiggelt se datorează în special verticalităţii sale ideologice, dar şi simţului ascuţit de observaţie, stilului ironic – dar niciodată răutăcios sau cinic –, umorului de situaţie şi disciplinei cu care şi-a susţinut rubrica, Kronkel, din 1946 până în ultimul an de viaţă. Printre numeroasele premii care i-au fost decernate se numără şi P.C. Hooftprijs, cea mai înaltă distincţie literară neerlandeză. Într-o mică localitate din Ţările de Jos se găsea, până nu demult, o frumoasă statuie a lui Carmiggelt alături de soţia sa, Tiny. Anul acesta, în ianuarie, însă, statuia a fost furată de căutătorii de metale şi recuperată abia după ce fusese dezasamblată.
Din cariera lui Carmiggelt fac parte şi apariţiile televizate, precum şi colaborările cu alţi autori. Mooi kado („Frumos cadou”) este relatarea unor asemenea colaborări, conţinând opinii despre cărţi, amintiri şi anecdote din lumea literară, dar şi texte de corespondenţă cu autori neerlandezi cunoscuţi. Cartea este rodul colaborării cu autorul de benzi desenate Peter van Straaten, care a reuşit să ilustreze fidel lumea lui Carmiggelt. „Carmiggelt scrie ca şi cum ar sta lângă tine la masă şi ţi-ar spune o poveste”, scria un critic pe coperta a patra a cărţii, apărute în 1979. Cărţile sale s-au tradus în germană, engleză, franceză, rusă, italiană şi esperanto. (Prezentarea redacţiei)

Bărbatul care se aşezase vizavi de mine în tren mă privi pătrunzător şi spuse:
– Judels mă numesc. V-am mai ascultat vorbind o dată în cazarmă. Asta cu mult timp în urmă. Făceam armata pe atunci. Vă mai aduceţi aminte?
Am încuviinţat din cap, pentru că întâmplarea îmi rămăsese întipărită în minte. În vremurile de mult apuse, când soldaţii n-aveau obiecţii insurmontabile în privinţa salutului şi nu îi spuneau generalului pe numele mic, m-am lăsat convins de un căpitan care era însărcinat cu programul de recreere al recruţilor să vin să le citesc la după-amiaza culturală a săptămânii. „Ceva vesel, vă rog, căci coarda mereu întinsă se rupe.” I-am promis. Lectura mea trebuia să aibă loc într-o asemenea cazarmă care se înălţa singuratică în mijlocul câmpului ca o staţie spaţială. Căpitanul, care avea în mod vădit chef să iasă la pensie, dar deocamdată se mulţumea cu ţuică, mi-a turnat în camera lui un păhărel matinal şi a anunţat apoi că e timpul să începem.
– Veniţi cu mine la cantină, acolo ţinem după-amiezile culturale, spuse el.
Când am intrat înăuntru, băieţii pe care trebuia să îi recreez erau deja ocupaţi să destindă ei singuri coarda. Dăduseră câteva mese la o parte şi erau pe punctul de a urca pe un dulap înalt fixat în perete, din motive necunoscute, pe un băieţandru care se împotrivea neputincios şi disperat. În urma apariţiei noastre neaşteptate totul s-a întrerupt. Peste grupul care avea deja veselia pe care trebuia să le-o trezească discursul meu a căzut o tăcere apăsătoare.
– Jos, strigă căpitanul. Vocea sa răsună dintr-odată cu totul altfel decât în camera lui. Soldaţii ridicară în grabă mesele în picioare şi luară loc şi băiatul aproape suit pe dulap îşi căută uşurat scăparea. În tăcerea de mormânt care se lăsase, m-am aşezat în spatele unui pupitru, am răsfoit puţin prin hârtii, aşa cum fac mereu oratorii, şi am zis:
– Vă voi citi o povestioară veselă.
Băieţii mă priveau ca nişte condamnaţi la muncă silnică ce aşteptau o cale de evadare. De abia mai târziu am aflat că participarea la după-amiezile culturale făcea la rândul ei parte din serviciul militar obligatoriu. Alcătuiau aşadar ceea ce în lumea teatrului se numeşte „un public captiv”. Când tocmai trăgeam aer în piept pentru povestire se deschise uşa şi intră în sală un militar mic de statură, care, judecând după înfăţişare, era de abia un aghiotant. Furişându-se în vârful picioarelor, voia să ajungă neobservat la ultimul rând, dar vocea metalică a căpitanului îl ţintui de podea.
– Hei, tu de acolo...
Băiatul văzu că bătălia era pierdută şi se întinse brusc drept ca lumânarea, aşa cum vezi că fac soldaţii din filmele de operetă.
– Cum te cheamă?
– Judels, să trăiţi.
Era bărbatul din tren, cu douăzeci de ani de uzură mai puţin.
– Cât e ceasul?
– Puţin peste ora două, să trăiţi.
– E ora două şi ŞASE minute, spuse căpitanul cu răceală în glas. După-amiezile culturale încep la ora două. Nu la două şi şase minute. Ai înţeles?
– Da, să trăiţi.
Am crezut că astfel incidentul se încheiase, dar s-a dovedit a fi o greşeală.
– Domnul de aici, continuă căpitanul, arătând spre mine, a venit special din Amsterdam ca să ne prilejuiască nişte momente vesele. Iar noi cum îi mulţumim? Ne târâim picioarele în mijlocul programului său de voie bună. Poate să tot stea să aştepte, domnul. Dă-i înainte. Ce ne pasă? Uite-l acolo. La ora două urma să înceapă. El a fost prezent. El da. Dar noi? A, noi ne urnim în sfârşit înăuntru când ne vine la socoteală. Întocmai. Ce impresie bună trebuie să-i fi lăsat.
Tăcu plin de amărăciune.
Micul soldat se strecură în grabă printre tovarăşii săi, care se uitau la mine cu o privire indescifrabilă.
– Vă voi citi o povestioară amuzantă, am început din nou.
– Numai puţin..., spuse căpitanul. Tu de acolo, cum ziceai că te cheamă?
– Judels, să trăiţi.
– Când se termină, vii şi-mi raportezi.
– Da, să trăiţi.
Am luat o gură bună de apă stătută şi am declarat plin de curaj frontului inamic:
– Deci vă voi citi o povestioară amuzantă.
De tăcut, au tăcut, dar de abia când, după încheierea discursului, au ieşit şi s-au dus care încotro, păreau că se distrează cu adevărat.

(Simon Carmiggelt en Peter van Straaten, Mooi kado, 1979) Textul apare cu permisiunea De Arbeiderspers, editura deţinătoare a drepturilor de autor, şi cu sprijinul Nederlands Letterenfonds.

Traducere din neerlandeză de Irina Vasilachi

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara