Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Shakespeare, Martius şi tarele democraţiei de Horia Gârbea

Cîtă vreme personajul istoric Caius Martius îi precede cu cîteva decenii pe Alcibiade, deci şi pe Timon, şi pe însuşi Pericle, putem afirma că tragedia lui Coriolanus este subiectul pentru care Shakespeare se întoarce în timp cel mai departe, exceptînd Troilus şi Cresida. N-am luat în calcul Vis de-o noapte-n miezul verii, în care epoca este mitică şi nu istorică. La drept vorbind, am putea argumenta că aşa stau lucrurile şi cu Troilus... Ceea ce ar face din Coriolanus piesa cu subiectul cel mai (stră)vechi din cîte a scris bardul. Nu am luat în calcul nici poemul Necinstirea Lucreţiei, m-am referit doar la opera dramatică a autorului.

După toate opiniile experţilor, Coriolanus nu putea fi scrisă înainte de 1605, mai probabilă fiind datarea 1607-1608. E o piesă tîrzie a lui Shakespeare şi ultima sa tragedie. Mai sînt de consemnat valoarea excepţională a textului, extrema sa lungime, de 5800 de versuri, ceea ce o situează printre cele mai lungi ale autorului. Şi observaţia, care nu ştiu dacă s-a mai făcut, că este singura tragedie fără nici o oază de umor. Chiar în întunecatul Macbeth şi măreţul Iulius Caesar apar scene de comedie pură, pentru a nu mai vorbi de parodicele Richard al III-lea sau Othello, pe care noile traduceri le-au evidenţiat ca atare.

Ce l-a făcut pe dramaturg să se întoarcă atît de mult în timp? S-a scris despre conflictul dintre Iacob I şi Parlament, care prezenta similitudini cu ceea ce Shakespeare citise în Plutarh, despre faptul că bardul însuşi făcea speculă cu grîne şi revoltele „plebeilor” englezi în chestiunea cerealelor îl iritau. S-au mai făcut legături cu refuzul londonezilor de a-l sprijini pe contele de Essex, Robert Devereux, cel cotat drept amantul reginei Elisabeta I, după ce iniţial se pregătiseră să se răscoale în favoarea lui. Erau totuşi lucruri destul de vechi, Essex îşi pierduse capul în Turn în 1601. Regina-fecioară, şi ea, răposase în 1603.

Mai apropiat de data scrierii lui Coriolanus era Complotul prafului de puşcă (1605), dar nici acesta nu are multe în comun cu exilul şi moartea lui Coriolanus. Mai aproape, în orice caz, de conflictul piesei este lupta eroului exemplar (Iacob, protectorul lui Shakespeare) dar impopular cu un Parlament format din făţarnici, buni de intrigi dar nu de luptă, precum în piesă tribunii Brutus şi Sicinius. Dincolo de aceste nesigure surse de inspiraţie contemporană, e de presupus că Shakespeare a intuit, cu geniul său dramatic, posibilităţile unui conflict complex, stimulator pentru arta sa, în povestea lui Coriolanus. E vorba, în percepţia mea, de un triplu conflict: rivalitatea Martius – Aufidius, confruntarea deschisă dintre patricieni, avîndu-l drept exponent pe Martius, ulterior botezat triumfal Coriolanus, şi plebeii meschini manipulaţi de Sicinius şi Brutus. Este în sfîrşit un tip neobişnuit de conflict între Martius şi voluntara sa mamă Volumnia, care se consumă în două etape: modul surprinzător în care mîndra Volumnia îi cere fiului să se umilească pentru a rămîne consul şi solicitarea ei, în genunchi în faţa aceluiaşi fiu, de a cruţa Roma cînd Martius, acum aliat cu duşmanul lui de-o viaţă, Aufidius, e pe punctul s-o distrugă.

Nu ştiu să se fi remarcat că piesa are ca noduri ale acţiunii, care stîrnesc interesul, alianţe nenaturale. Cea a lui Martius cu Aufidius în primul rînd.

De s-ar izbi o jumătate-a lumii
Cu altă jumătate, iar Aufidius
Ar fi de partea mea, aş dezerta
Doar ca să port războiul meu cu el.
Este un leu ce-s mândru să-l vânez.
(I.1)

Dar şi a lui Martius cel frust cu onctuosul Menenius, a Volumniei cu cauza cetăţii care-i alungase fiul. Shakespeare accentuează aceste uniri uimitoare care dau forţă acţiunii şi se constituie în lovituri de teatru.

Numirea lui Shakespeare „analist politic” de către traducătorul său cel mai autorizat în limba română, George Volceanov, este perfect justificată şi în Coriolanus. Dramaturgul merge la esenţa conflictului politic intern (plebei-patricieni, avînd ca motiv sau doar pretext un conflict economic) şi extern (romani-volsci). Acestea provoacă alianţe ciudate, trădări premeditate, manipulări mai fine sau mai grosolane. „Strada” e masa de manevră pe care o cîştigă cu vorbă dulce Menenius, cu miracolul eroic însuşi Martius, cu instigări Brutus şi Sicinius. Volscii sînt şi ei manevraţi abil de Aufidius care, între altele, le întreţine obsesia spionajului:

În ţara asta, a rămas ceva,
Odată plănuit, să nu se afle
La Roma, înainte să-l şi facem?
(I.2)

Cei care ţintesc puterea au nevoie de mase vocale, de for şi „vocea străzii” pentru a se legitima. Se oferă spectacole grosolane („o manoperă grosolană” va suspecta, peste secole, Brînzovenescu). Se invocă amintirea (sfîntă!) a victimelor, spectrul tiranului alungat, aici Tarquinius, la a cărui cădere a contribuit şi Martius. Se împart agenţilor agitatori instrucţiuni precise şi scenarii detaliate, inclusiv lozincile care trebuie strigate (era să zic postate) pentru a stîrni eficient furia populară. Plebeii sînt fricoşi, eroismul le impune pentru o vreme, dar, la urmă, raţiunea le trece prin stomac. Coriolanus le zice direct:

Voi vă pricepeţi să-l albiţi pe cel
Ce-i osândit şi să-njuraţi justiţia
Care l-a condamnat. Tot ce-i măreţ
E obiect de ură pentru voi.
Iubirea voastră-i obiceiul prost
Al omului bolnav să-şi zgârme rana.
(I.1)

Iar cînd îi vede la luptă e scos din minţi de laşitatea celor ce se arătau atît de bătăioşi ca zavergii:

Maimuţe bete tot ar bate volscii,
Iar voi fugiţi! Pluto şi iad! Aveţi
Răni pe spinare. Curul vă e roşu
Şi mutra galbenă de febra fricii!
Dregeţi-vă şi atacaţi, sau jur
Că las duşmanul şi vă fac duşmani.
(I.3)

Cea ce nu-i va împiedeca pe aceiaşi palavragii, instigaţi de liderii lor în numele „celor mulţi” şi „oropsiţi” să ceară aruncarea de pe Stînca Terpeiană a eroului. Liderii străzii sînt politruci, dar au supremaţia prin numărul adepâilor. Menenius însuşi, altfel diplomat, le-o spune lui Brutus şi Sicinius în faţă: Sunteţi ahtiaţi după urale şi plecăciuni. O lungiţi toată dimineaţa cu audierile într-un proces intentat de-o precupeaţă unui dogar, apoi amânaţi procesul de trei parale pe-a doua zi; dacă vă trece căcarea în timp ce-i ascultaţi pe împricinaţi, faceţi feţe-feţe, ca saltimbancii, ridicaţi steguleţul roşu, semn că se suspendă procesul, şi vă piere harul răbdării. (II.1) Martius, eroic, e singurul naiv. Sicinius anticipează mai bine cum reacţionează plebea, şi nu-şi face griji de popularitatea lui Coriolanus:

Suntem reprezentanţii plebei, care-l
Urăşte de când lumea şi-o să uite,
La cel mai mic prilej, de-aceste onoruri. (II.3)

Aufidius e tot pragmatic şi cinic. Prin el, Shakespeare proclamă o maximă senzaţională, virtuţile sînt doar interpretări:

Virtuţile sunt doar interpretări:
Purtarea cea mai justă îşi găseşte
Mormîntul în tribuna unde urcă
Să o proclame oratorul. (IV.7)

Coriolanus expune clar limitele democraţiei, ale asocierii gloatei ignorante la actul guvernării, dar nu vede şi mai departe. Că numita gloată este mişcată pe eşicher. Nu se deplasează din voinţa ei, ci a păpuşarilor din umbră.

Puterea-n care neamul, rangul, mintea
Nu pot decide fără da sau nu
Din partea gloatei proaste şi nu vede
Ce trebuie făcut, o să decadă
Spre slăbiciune şi nesiguranţă.
(III.2)

Aufidius, mult mai abil, nu-l poate învinge direct pe Martius, îl atrage în cursă şi pune să fie ucis ca să-i acorde, cu deplină ipocrizie, onoruri postume:

Mânia mi-a trecut şi-mi pare rău
De el. Să-l poarte trei viteji pe umeri;
Voi fi al patrulea. Să bateţi toba…
(V.5)

Tragedia lui Coriolanus, considerată de unii, printre care T.S. Eliot, drept cea mai puternică din cîte a scris Shakespeare, superioară lui Hamlet, se ridică deasupra posibilelor surse de inspiraţie şi aluzii contemporane, la meditaţia profundă şi la conturarea unor personaje destinate dăinuirii în eternitate.


Citatele fac parte din Coriolanus, traducere şi note de Horia Gârbea şi George Volceanov, în W. Shakespeare, Opere, vol. XII, în pregătire la Editura Tracus Arte.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara